Feed on
Posts
Comments

Redau aici, cu permisiune autorului – şi este o mare onoare pentru Septem Castra să găzduiasă textul unui academician -, un studiu publicat de istoricul clujean Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei, în revista Studii şi Materiale de Istorie Medie, XXVI, 2008.

Tată şi fiu, Ioan de Hunedoara (stânga) şi Matia Corvin (dreapta), în grupul statuar din Piaţa Eroilor, Budapesta ©7C

Materialul, de lung parcurs pentru un text online, este de natură să elucideze nelămuririle şi confuziile legate de numele reale şi cele uzuale pe care le-au purtat membrii ilustrei familii a Hunedoreştilor (Hunyadi).

Cine are răbdare să îl parcurgă până la sfârşit va afla de ce este corect să spunem Matia Corvin, şi nu Matei sau Mátyás, şi de ce este acceptabil şi numele de Iancu pentru Ioan de Hunedoara, tatăl marelui rege. În plus faţă de acestea, textul este o excelentă trecere în revistă a istoriei Hunedoreştilor şi a întregului context internaţional al epocii. Lectură plăcută.

Numele din familia regelui Matia Corvinul – de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană

 

Ioan-Aurel Pop

Familia regelui Matia Corvinul (1458-1590) a fost de mult timp şi mai este încă un subiect de intense cercetări, de dispute istoriografice şi chiar politico-naţionale. Faptul se explică în principal prin sărăcia, neclaritatea şi „prelucrarea” sau alterarea – încă din epocă – a datelor referitoare la această temă, dar şi prin perceperea, cel puţin uneori, a datelor respective prin prisma sensibilităţilor moderne şi contemporane, a tiparelor naţionale care, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, au dominat şi cercetarea trecutului, ca şi multe alte aspecte ale creaţiei spirituale.

Discuţiile s-au axat pe mai multe paliere, legate de originea etnică a familiei, de provenienţa geografică a acesteia, de confesiunea membrilor ei, de identitatea exactă a bunicii paterne a lui Matia, de alte rude ale Hunedoreştilor şi chiar de numele purtate de către aceştia. De originea românească a familiei nu se mai îndoieşte azi nici un istoric serios, deşi se mai discută, pe bună dreptate, despre gradul de importanţă pe care această apartenenţă etnică îl avea în epocă. Dar dincolo de aspectul în sine şi chiar de rolul naţiunii medievale1, din moment ce această apartenenţă etnică este marcată în secolul al XV-lea şi, uneori, chiar subliniată apăsat, în chip neutru, cu admiraţie sau cu dispreţ, datoria istoricilor este s-o consemneze şi interpreteze. Se mai ştie aproape cert că mai toţi membrii cunoscuţi ai familiei s-au născut în Transilvania şi Ungaria, dar rămâne greu de precizat dacă strămoşii îndepărtaţi pe linie paternă ai lui Matia erau tot români localnici transilvani sau proveneau de la sud de Carpaţi. Legat de confesiune, se poate doar presupune că bunicul patern al regelui (Voicu) şi unele rude ale sale cu nume de rezonanţă slavo-română, inexistente în calendarul catolic (Şerb sau Şerban, Radul, Mogoş, alt Radul), vor fi fost iniţial de rit creştin bizantin, ca mai toţi românii de-atunci. Elisabeta de Marsina (Margina? Muşina?), soţia lui Voicu – provenind probabil din districtul Marginea sau din Ţara Haţegului (din familia Muşină de Densuş) – putea să fie, după numele ei de calendar, catolică, dar nu este absolut necesar2. În afară de înrudiri certe, prin alianţă, cu două familii nobiliare ungare mijlocii – Dengeleg sau Rozgonyi – celelalte rude cunoscute pe linie paternă ale lui Matia sunt familii de cnezi, voievozi şi mici nobili români din zona Hunedoara-Haţeg3. Tot aici, în Ţara Haţegului, tatăl regelui Matia avea „fraţi copărtaşi” (devălmaşi, de moşie sau condivizionali), datorită unor pământuri stăpânite în indiviziune sau prin părţi „nealese” pe teren.

În aceste rânduri, ne vom opri mai insistent asupra anumitor nume din familia Hunedoreştilor, mai ales că, relativ recent, s-a scris despre „o întreagă strategie de folosire a erorilor onomastice”4 în istoriografia română, ca şi cum o conspiraţie bine pregătită de către forţele oculte ale comunismului şi neocomunismului ar fi condus la alterarea voită a unor nume proprii din secolul al XV-lea. Vom începe chiar cu numele ilustrului suveran al Ungariei, născut în Transilvania. Este clar pentru orice occidental sau cunoscător al catolicismului şi al confesiunilor protestante, că numele de Matthias sau Mathias sau Mathia (cu variante) provine de la acela al apostolului omonim, devenit nume propriu, de botez, dat în mod curent copiilor, în timpuri ceva mai îndepărtate, în Occident. Astăzi acest nume este destul de rar. Ziua apostolului Matthias se celebra în calendarul catolic din Ungaria medievală la 24 februarie (în anii obişnuiţi) sau la 25 februarie (în anii bisecţi). Cum viitorul rege s-a născut în Casa Mech (devenită apoi Casa Matia) din Cluj (Klausenburg, Kolozsvár), în voievodatul Transilvaniei, probabil la 23 februarie 1443, i s-a dat numele de Matthias, după numele apostolului sărbătorit în ziua imediat următoare, pe 24 februarie5. Este însă posibil ca venirea pe lume a viitorului rege să se fi petrecut chiar în 24 februarie 1443, aşa cum pare să ateste un document emis de „Ioan Corvin de Hunedoara” (Ioannes Corvinus de Huniad), în 24 februarie 1495 (in festo beati Matthiae apostoli), dat în memoria tatălui emitentului, prin care confirma o danie paternă către Jozsa de Som, vicecomite de Timiş6. În plus, merită reţinute ca argument şi slujbele poruncite de Nicolae Bethlen în amintirea lui Matia, în fiecare an, exact în ziua apostolului7.

În mediul românesc însă, numele de Matia, Mathias sau Matthias nu există, nu se foloseşte şi nu s-a dat niciodată ca nume de botez. Faptul poate părea ciudat, fiindcă în calendarul bizantin exista ziua acestui sfânt. Astfel, în calendarul ortodox român se aminteşte de două ori numele acestui sfânt – „Sfântul Apostol Matia” – o dată direct, la 9 august şi altă dată indirect, în 30 iunie, când este ziua celor 12 apostoli. Fireşte, nu este vorba despre sărbători propriu-zise, importante, care să fi pătruns în conştiinţa publică. Sunt doar simple nume de sfinţi în calendar, cum se întâmplă în toate zilele. Oricum, numele de Matthias nu există în onomastica românească! În schimb există din plin numele evanghelistului Matei, textele Evangheliilor cu autorii lor fiind mereu pomenite în faţa poporului, a credincioşilor. Când cronicarii români mai târzii (din secolul al XVII-lea) au scris în limba română, au redat numele suveranului Ungariei în forma Matiiaş sau Mateiaş, adică în variante corupte după numele unguresc Mátyás8. Se prea poate ca pronunţia românească de-atunci (contrar specificului limbii române) să fi fost şi cu accentul pe prima silabă (Màtiaş), ca-n limba maghiară, de unde fusese preluat numele. Este de notat faptul că în documentele slavone din Moldova apare menţionat diacul Matiaş, în timpul lui Ştefan cel Mare, dar cazul este izolat9. Şi istoricii români din Transilvania au procedat la fel. De exemplu, Gheorghe Şincai, la finele secolului al XVIII-lea, scrie în chip constant „Matiaş, craiul Ungariei”10. Chiar şi Nicolae Iorga – cel mai important istoric român – a folosit în mod curent forma de Matiaş/Mateiaş. Din Matiaş s-a trecut pe nesimţite la Mateiaş, iar Mateiaş pare să fie şi chiar este în româneşte un diminutiv de la numele de Matei; de aceea nu a mai fost decât un pas până la rebotezarea regelui în Matei. Istoriografia română modernă a redat, prin urmare, numele de Mathias drept Matei. A. D. Xenopol, autorul primei sinteze critice de istoria românilor (13 volume, publicate între 1896 şi 1912), rămase ca model până astăzi, scrie în chip constant „Matei Corvin”11. Numele acesta de Matei a făcut apoi epocă în istoriografia românească şi mai ales în conştiinţa românească12. Dar nu este vorba aici despre nici o „strategie” ocultă, ci despre o situaţie specială de folosire a unui nume propriu. Toate istoriografiile sunt pline de astfel de situaţii, de nume proprii adaptate specificului unor limbi, de nume „inventate”, adaptate, de nume impuse prin cutumă şi tradiţie, dar în aceste cazuri nimeni nu vorbeşte despre conspiraţii sau strategii oculte! Şcoala istorică de la Cluj, tocmai în anii regimului comunist, iniţial prin vocea lui Francisc Pall, a atras atenţia asupra erorii produse prin confuzia dintre numele apostolului Matia – pe care l-a purtat în realitate regele Ungariei – şi cel al evanghelistului Matei, dat acestui suveran de istoricii români. În mediul istoriografic, mai ales între medievişti, s-a impus actualmente forma corectă de Matia, dar în mentalitatea publică a rămas înrădăcinat numele de Matei. În folosirea lui nu este însă decât tradiţie, obişnuinţă şi, uneori, ignoranţă, dar nu presiune „strategică” sau „imaturitate a medievisticii noastre”, cum s-a scris mai mult decât tendenţios şi cu superioară satisfacţie13. Este absurd ca din chestiuni relativ banale, minore şi deplin justificate să se tragă concluzii atât de grave, de catastrofice! Menţionăm doar că şi într-o cronică italiană contemporană (anterioară morţii regelui), suveranul Ungariei apare nu ca Mattia, cum s-ar fi cuvenit în limba italiană şi cum stă scris în restul documentelor şi cronicilor din Peninsulă, ci drept Matteo, adică „Matei”14. Acest fapt, din aria milaneză, este un prolog la varietatea de opţiuni onomastice pe care chiar finalul evului mediu a prefigurat-o pentru lumea modernă.

La fel de problematic este şi cognomenul de „Corvinus”, „Corvin” sau „Corvinul”. Se ştiu câteva lucruri sigure în acest sens15. Ajuns suveran celebru, Matia se mai lovea încă de invocarea ironică sau caustică a originilor sale modeste „valahe”, a faptului că era de-un neam cu supuşii „schismatici”, ceea ce l-a făcut să ia anumite măsuri. Valachorum regulus este titlul comun pe care Bonfini (asupra căruia vom reveni mai jos) îl invocă, în anumite momente, deopotrivă pentru Matia şi Ştefan cel Mare. Voit ofensator pentru Corvin – acuzat de elita „de sânge” maghiară că ar fi fost doar „un crăişor al românilor” –, titlul este măgulitor pentru Ştefan cel Mare, care îşi câştiga astfel şi acum (la 1492) admiraţia cronicarului defunctului rege pentru protejarea Ungariei prin oprirea tătarilor şi otomanilor de a ataca Transilvania prin Moldova16. D’origine humile de progenie de Valacchia17 era formula (preluată de Stefano Magno) prin care birocraţia veneţiană îl înregistra pe Matia la urcarea pe tron18, conform zvonurilor culese de la faţa locului. Iar împăratul Frederic al III-lea observa dispreţuitor că Matia era natus a Valacho patre19. E drept că originea românească a regelui este pusă uneori – în surse externe – în context pozitiv (cum face, pe la 1475-1476, solul veneţian Sebastiano Baduario, care-i laudă pe români, caracterizaţi ca fiind din neamul „serenisimului rege” Matia, pentru că au luptat mereu cu curaj contra turcilor, deopotrivă „alături de părintele său şi de majestatea sa”20), dar asta nu schimbă cu nimic percepţia negativă din interiorul regatului. Se pare că nici regele nu făcea întotdeauna un secret din această origine stânjenitoare: potrivit mărturiei polonezului Varsevicius (Krzystoff Warszewiecki), de la finele secolului al XVI-lea, cu date luate de la autori din epoca lui Matia, suveranul de la Buda declara unor soli moldoveni (numiţi de polonez „valahi”21) ai lui Ştefan cel Mare22, după ce aceştia îşi începuseră mesajul prin cuvintele româneşti „Spune domnului nostru”, că, dacă aşa le era graiul, nu mai avea nevoie de interpret23. Nicolae Iorga credea că respingerea traducătorului de către Matia, la auzul celor trei cuvinte româneşti, putea să fie „un mijloc de a arăta că şi acea limbă a strămoşilor săi, aşa de asemenea cu latina, o înţelege”24. Nu este foarte clar dacă regele înţelegea româna numai pentru că era foarte apropiată de latină sau şi pentru că era limba strămoşilor şi a unei părţi a supuşilor săi. Consemnarea este însă, dincolo de orice dubiu, o dovadă a asemănării românei cu latina. Declarând însă, de faţă cu demnitarii curţii, că nu are nevoie de interpret, atunci când a auzit câteva cuvinte româneşti, marele om politic a alimentat şi a confirmat cu siguranţă rumorile despre descendenţa sa din români. Elita ungară ştia, în general, că suveranul avea origini „umile, valahe” şi că zvonul despre descendenţa regelui din Sigismund de Luxemburg ţinea mai mult de legendă, ca şi ideea înrudirii cu dinastia princiară a Basarabilor din Ţara Românească. Şi oricum, chiar şi „os domnesc” sau princiar fiind, înrudirea cu o dinastie românească „schismatică”, ai cărei membri erau vasali ai regilor Ungariei, nu aducea cu sine automat în interior tocmai înaltul prestigiu dorit de suveranul unei ţări catolice precum Ungaria. Dar legătura evidentă a regelui cu românii (despre care se şoptea peste tot!), precum şi prezenţa corbului cu inel în cioc din stema familiei erau două elemente importante de unde se putea porni pentru „înnobilarea” suveranului. Omul chemat s-o facă a fost secretarul şi lectorul italian (născut la Ascoli) al reginei Beatrice, numit Antonio Bonfini (latinizat Antonius Bonfinius), acela care a scris (tocmai în contextul argumentării originii romane a regelui!) atât de expresiv despre latinitatea românilor: „Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în timpul de-acum limba lor, care, deşi se afla în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă… Înecate sub valul de barbari, ele [coloniile şi legiunile romane din Dacia – n.n.] totuşi mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii cât a limbii”25. Pentru mulţi străini, descendenţa cuiva din români nu putea să fie decât onorabilă şi chiar plină de strălucire, din moment ce aceşti români (indiferent că erau din Transilvania şi Ungaria sau din Ţara Românească şi Moldova) aveau două mari calităţi, în contextul epocii: 1. se trăgeau din marele şi nobilul popor al romanilor şi 2) luptau cu mult curaj pentru Creştinătate în cadrul cruciadei contra turcilor. Or Bonfini ştia sigur că românii erau urmaşii romanilor, că au luptat mereu în chip curajos ca să-şi conserve identitatea şi să-i respingă pe otomani şi că regele Matia era de origine românească (pe linie paternă, adică pe linia care conta atunci). De-aici nu a mai fost decât un pas până la construirea unei genealogii credibile sau verosimile pentru rege, legată de o ilustră familie romană. În fond, dacă românii se trăgeau din coloniile şi legiunile romane, iar Matia era de neam român, el provenea fără doar şi poate dintr-o anumită familie romană. Din moment ce tatăl regelui era român, iar românii se trăgeau din romani – cum ştiau şi scriau toţi umaniştii! – nu originea romană trebuia inventată, ci doar găsită familia romană ilustră. Iar pentru aceasta exista şi un indiciu preţios, anume corbul (corvus, corvinus) cu inel în cioc din stemă. Astfel, în octombrie 1486, pe masa regelui se afla deja volumul intitulat De Corvine domus origine libellus („Cartea despre originea Casei Corvineştilor”), în care se „demonstra” că neamul ilustrului rege Matia provenea din familia lui Valerius Volusus26 sau Valerius Messala Corvinus27 –, un nobil roman cu ascendenţă mai veche decât Roma, ai cărui iluştri urmaşi ar ajuns la Dunăre şi Carpaţi, unde s-au format românii28. Fireşte, referirile ironice pe la colţuri despre originea modestă valahă, incertă a regelui nu au putut fi oprite, dar, indicând pe romanii Valerii ca strămoşi, Bonfini trezi bucuria mecenatului său încoronat şi impuse un nume peren în istorie. Tot Bonfini indică într-o ulterioară ipoteză şi existenţa legendei despre originea lui Matia în regele Sigismund, legată şi ea de prezenţa corbului în stema familiei. Astfel, în istoria sa dedicată ungurilor şi terminată după moartea lui Matia (la 1496), istoricul italian include deopotrivă varianta originii în familia romană ilustră şi cea descendenţei din Sigismund a măritului său patron. Ştia şi el, Bonfini, şi ştiau şi mulţi alţii că era vorba doar despre construcţii ipotetice sau de tradiţii orale, dar ele s-au perpetuat.

Oricum, numele de Corvinus a rămas pentru posteritate, dar considerăm că el nu poate fi dat cu îndreptăţire decât lui Matia şi urmaşilor săi, anume unicului său fiu, Ioan (mort în 1504) şi unicului nepot masculin, Cristofor (mort în 1505). Fireşte, la rigoare şi nepoata lui Matia, Elisabeta, sora lui Cristofor, a fost tot Corvin, dar şi viaţa ei s-a frânt prematur, la 1508, tot fără urmaşi. Prin urmare, a da numele de Corvin tatălui lui Matia reprezintă o eroare şi o cale de a produce confuzii. Forma „Ioan Corvin” sau „Ioan Corvin de Hunedoara”, creată în epoca romantică şi prezentă pe alocuri, încă din secolul al XIX-lea, şi la unii mari istorici29, legată de numele eroului de la Belgrad şi perpetuată până azi în anumite scrieri de popularizare, nu face decât să prelungească eroarea, adică un nume inexistent. Banul Severinului, voievodul Transilvaniei şi comitele de Timiş numit în tinereţe în surse Johannes Olah, nu a ştiut niciodată că l-ar fi chemat şi Corvinus! În plus, numirea acestui mare cruciat „Ioan Corvin de Hunedoara” dă naştere unor confuzii, fiindcă nepotul său, unicul fiu al lui Matia, a fost chemat şi s-a chemat pe sine exact în acelaşi fel.

Chestiuni interesante se ridică şi în legătură cu celelalte nume ale membrilor familiei lui Matia, pe linie paternă. Cele mai multe şi mai sigure dintre ele – deşi redate în formă coruptă, datorată latinei de cancelarie şi necunoaşterii limbii române de către scribul notar – sunt prezente în faimosul document de donaţie al posesiunii Hunedoara, datat la 18 octombrie 1409. Aici apar nominalizaţi Voyk sau Woyk, filius Serbe ori Serba, cu fraţii săi Magas şi Radul, vărul lor Radul şi fiul lui Woyk, anume Iohannes30. Fiind vorba despre români, trebuie să presupunem că variantele în limba română ale acestor nume, imposibil de redat întocmai în limba latină, trebuie să fi fost Voicu, Şerbu sau Şerban, Mogoş, Radul şi Ioan sau Iuon. Toate au corespondente şi variante în epocă, între români, în alte documente latine31, slavone etc. Cu alte cuvinte, străbunicul regelui Matia s-a numit Şerbu (Şerban), bunicul Voicu, unchii Mogoş şi Radul (de două ori), iar tatăl Ioan (Iuon). Numele de Radul, purtat de doi dintre membrii familiei, chiar şi în redacţia latină a documentului pomenit, este articulat cu articolul hotărât enclitic masculin -l, specific numai limbii române. Unchiul cu numele de Radul al copilului Ioannes a mai fost denumit şi Ladislau, nume din calendarul catolic. Indiferent că este vorba despre o adaptare (nu o „traducere”, cum s-a spus în chip forţat!32) a numelui iniţial românesc de Radul, trecut prin varianta Ladul sau nu, numele de Ladislau – purtat concomitent de acelaşi personaj care se chema şi Radul – nu este o excepţie sau un unicat. În onomastica românească din Transilvania mai există destule exemple de personaje cu nume duble, unul tradiţional românesc sau/şi din calendarul bizantin şi altul catolic, specific lumii elitare oficiale a Transilvaniei şi Ungariei. Voicu este numit în unele surse narative (Bonfinius) şi Buthi (apoi Buth, Butho), fără nici o explicaţie şi fără ca istoricii ulteriori să fi găsit vreuna plauzibilă. E drept că în româneşte există formele But, Bute sau Butea, ca nume atestate în epocă sau cu ceva mai târziu, în mai multe regiuni, din Maramureş până în Ţara Făgăraşului. Samuil Micu, după „Geografia” lui Sebastian Munster, zice: „Iar Ioan de Hunedoara a fost fiul românului But (Fuit autem Ioannes Hunyades Buthi Valachi filius)”, iar, după Iosif Benkö, tot el adaugă: „Ioan de Hunedoara sau Corvin – alţii îl cheamă Huniadi, Laonic îl cheamă Honiat, turcii, după Leunclavius, Iancu – au fost fecior al unui boier (Bojerii), anume al lui But (Buthi seu Buthonis33), pe care din Elisabeta Paleologa, din neamul împăraţilor bizantini, l-au născut”34. Cum se vede, şi aici elementele reale interferă cu cele fanteziste, preluate din sursele narative. Apoi, Mike Sándor, în culegerea sa de genealogii, îl consideră pe unul dintre cei doi Radul frate cu Şerb (Serbe)35, iar pe fiul lui Şerb îl numeşte Vojk Buthi; între fraţii lui Voicu, alături de Radul şi Magoss, la Mike apare şi Iarislaus Vojk Csolnakosi (adică Voicu Iarislau de Cinciş)36, nu întâmplător, fiindcă un anume Voicu de Cinciş este menţionat într-adevăr ca frater noster de către guvernatorul Transilvaniei la 1448, numai că expresia era urmată de cuvântul condivisionalis, ceea ce înseamnă „frate de moşie” sau „frate copărtaş”37. Calitatea de frate copărtaş (devălmaş) nu presupune neapărat o înrudire de sânge, dar nici nu o exclude. Dimpotrivă, există destule cazuri de fraţi de moşie (condivizionali) care au înrudiri de sânge mai îndepărtate, în sensul că un strămoş comun a stăpânit în vechime posesiunea sau posesiunile respective, divizată/divizate ulterior în chip repetat (prin părţi teoretice „nealese” pe teren) între moştenitori. În aceste cazuri, odată cu trecerea timpului, înrudirea de sânge s-a diminuat şi apoi s-a pierdut. În legătură cu onomastica, este important faptul că tatăl acestui frate de moşie al guvernatorului (omonim al tatălui acestuia!) se chema Şerbu sau Şerban/Şorban (Sorbe), ca şi bunicul înaltului personaj, iar un fiu al aceluiaşi frate copărtaş era botezat Ladul sau Ladislau, ca şi unchiul Radul-Ladislau al aceluiaşi demnitar38. Tulburător este faptul că aceste nume de botez din familia Cincişenilor, comune cu cele din familia Hunedoreştilor – anume Şerbu-Voicu-Ladislau – apar în aceeaşi succesiune ca şi rudele lui Ioan de Hunedoara. Această onomastică identică, plus frăţia de moşie, la care se adaugă elementele heraldice comune, fac din Cincişeni posibile rude haţegane de sânge ale Hunedoreştilor. Sunt trei argumente solide peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Lăsăm aici la o parte – fiindcă nu intră în tematica directă a studiului nostru – celelalte înrudiri haţegane şi hunedorene ale Hunedoreştilor, confirmările, daniile şi înnobilările masive făcute de Ioan de Hunedoara în aceeaşi regiune, ca şi alte argumente serioase care probează originea geografică a familiei aflate în atenţia noastră. De altminteri, un bun cunoscător al istoriei Transilvaniei şi al topografiei sale – Antonius Wrancius sau Verancius (Verancsics) – spune că românii din ţara sau districtul Haţegului (districtum Hazak) obţinuseră nobilitatea de la Ioan de Hunedoara, „originar de acolo” (inde oriundi)39. La fel face şi Ioannes Lucius, în secolul al XVII-lea, când scrie că Ioan de Hunedoara provine dintre românii din Transilvania, din familia romană Corvina (Ioannes quoque Huniades inter Valachos Transilvaniae natus ex Corvina Romana familia ortum ducere gloriabatur)40. Unii istorici, începând cu Wertner M., au crezut chiar că-i descoperă şi pe înaintaşii haţegani mai îndepărtaţi ai Hunedoreştilor: într-un document de la 1 iunie 1360, emis la Haţeg, este menţionat un cnez român numit Costea (Koztha), cu nepoţii săi Balata, Bay, Surs et Nan, stăpânitori la Răchitova şi Lunca41; ţinând seama de redarea defectuoasă a numelor din acest document, s-a presupus că acel Surs ar putea fi identic cu Surb, Serb sau Serbe, tatăl lui Voicu, pomenit la 1409, odată cu dania Hunedoarei42. Deşi filiaţia aceasta s-ar potrivi şi sub aspect cronologic, datele sunt prea nesigure pentru a putea formula o concluzie validă. Nicolae Densuşianu scrie la 1890, după o informaţie luată din G. Fejér (Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, X/8, Buda, 1844, p. 492; idem, Genus, incunabula et virtus Joannis Corvini de Huniad, regni Hungariae gubernatoris, Buda 1844, p. 33), care o ştia după mărturia lui Iosif Nalaczi, că Ludovic I, regele Ungariei, ar fi făcut şi el o donaţie lui Voicu, la 1378, actul respectiv arzând însă întâmplător43.

Dar să revenim la nume! Prin urmare, Voicu, aule nostre militis (=”cavalerul curţii noastre”) şi rudele sale, fără precizarea locului din care provenea familia, primesc în 1409, ca răsplată, de la rege posesiunea Hunedoarei (unde era o veche fortificaţie, poate ruinată) cu satele din jur. Personajul cel mai important dintre toate este copilul, pe-atunci, Ioan, viitorul înalt demnitar şi luptător antiotoman. El apare în documentele latine de redacţie internă, transilvană şi ungară, cu numele de Ioannes sau Iohannes, la care, pe când era încă tânăr, înainte de a deveni voievod al Transivaniei, se adăuga şi porecla de Olah, care indica fără dubiu originea sa etnică. Probabil că sub forma aceasta, de Ioan Românul (Olah János), era chemat în anturajul său de la curte, de către fiii de nobili cu care deprindea meşteşugul armelor. Numele de Olah a fost însă foarte repede părăsit, de îndată ce titularul său a început să urce pe scara demnităţilor, iar faptul se va fi petrecut cu concursul sau sub presiunea lui însuşi, jenat de originile umile, de conotaţia peiorativă a termenului şi dornic de integrare completă între „adevăraţii nobili ai regatului”.

Dar epopeea numelui acestui ilustru personaj nu se termină aici, nu numai datorită mediilor foarte diferite în care s-a mişcat, rudelor şi cunoscuţilor de diferite etnii şi confesiuni pe care i-a avut, soldaţilor de atâtea neamuri pe care i-a comandat, amicilor şi inamicilor din atâtea locuri distincte, care l-au lăudat sau l-au ponegrit, ci şi unui fapt oarecum insolit: el a avut un frate de sânge omonim44, adică un frate (mai mic) cu numele tot de Ioannes! Este absolut logic să presupunem că acasă, în mediul familial, când cei doi fraţi erau copii şi locuiau împreună, nu puteau să fie chemaţi amândoi la fel! Şi nu puteau să fie chemaţi în nici un caz Iohannes sau Ioannes, fiindcă acestea sunt forme livreşti ale latinei de cancelarie, adică ale unei limbi culte, nefolosite, în general, în viaţa cotidiană, decât atunci când era necesar şi numai în anumite cercuri ale elitei, mai ales clericale. Dar vom reveni asupra acestui lucru!

Deocamdată este importantă trecerea în revistă a celorlalte nume (sau forme ale numelui) sub care este consemnat eroul nostru în epocă. Adică în timpul vieţii sale sau la scurt timp după moarte. Cum s-a văzut mai sus, încă din secolul al XVIII-lea, istoricii, între care Samuil Micu, erau conştienţi de această varietate de nume. Este clar că documentele latine oficiale (mai ales că fratele omonim moare de timpuriu, la 1441, în luptele cu turcii de pe lângă Belgrad45) l-au numit pe voievodul Transilvaniei de după 1441, apoi pe guvernatorul Ungariei de după 1446 şi pe deţinătorul atâtor altor demnităţi în formele specificate mai sus, de Iohannes sau Ioannes. În general, aceste forme se menţin şi în alte cancelarii de limbă latină, din ţările din jur, din mediul german, din Polonia, din Italia, inclusiv din ambianţa Sfântului Scaun. La fel procedează şi izvoarele narative în limba latină. În vecini, unde se cunoştea şi varianta „vie”, ungară, a numelui, aceea de János, mai apar şi forme ca Ianăş, Janusch etc. În sursele contemporane de limbă greacă, situaţia se schimbă însă radical. Sunt de ajuns câteva exemple. Un poet anonim, într-o creaţie în greaca vulgară, intitulată „Căderea Constantinopolului” şi elaborată la scurt timp după 1453, face apel la papă, împărat şi la „oştile lui Ianco”, scris din greşeală „Pianco” (Πιάγκω), numit în continuare, „preaînţelept Ianco (Pianco), stâlp al românilor” (Πιάγκω φρονιμώτατε, καί στυ̃̃λε τη̃ς Βλαχίας)46. Autorul Zoticos Paraspondylos, martor ocular al luptei de la Varna din 1444, într-un poem redactat după 1456, îl numeşte pe Ioan de Hunedoara „împărat” (βασιλεύς), îl dăruieşte cu epitetele de „înţelpt”, „mare”, „minunat” şi îi redă numele sub forma „Iango” (Ίάγγο), Iangou” (Ίάγγού) sau „Iangoula” (Ίάγγουλα)47. Marele scriitor Ducas (circa 1400-1470) îl numeşte „protostratorul Iangou” (Ίάγγού)48. Contemporanul său, Georgios Sphrantzes (1401-circa 1477), rafinat şi educat, în slujba a trei împăraţi, cu acces la documentele oficiale, îi zice marelui conducător creştin tot „Iancou” (Ίάγκού)49. Un falsificator al lui Sphrantzes din secolul al XVI-lea, anume Macarie Melissenos, foloseşte exact acelaşi nume ca şi modelul său50. Faimosul istoric Laonic Chalcocondil (circa 1423-circa 1490), un foarte bun cunoscător al realităţilor sud-est europene, uzează chiar numele de „Iancu de Hunedoara”, adică „Iango de Choniates”51 (Ίάγγος δέ ο̉ Χωνιάτης), numindu-l „bărbat de mare faimă”, dar alternează acest nume cu cel oficial de „Ioannes” (Ίωάννης) sau numai cu acela de „Choniates”, adică „Hunedoreanul”52. Chalcocondil vorbeşte de luptele creştinilor aliaţi, inclusiv de unguri şi români, contra turcilor, sub comanda lui Ioan sau Iancu de Hunedoara. Critobul din Imbros (1410-circa 1470) se referă la eroul nostru numai ca „Ioannes” (Ίωάννης), dar ca „românul Ioan” („getul Ioan”), care i-a comandat în lupte „pe ungurii şi românii lui”, primii numiţi „peoni”, iar ceilalţi „daci”, după maniera unor autori de-atunci de a arhaiza numele popoarelor şi ţărilor53. Credem că din acelaşi motiv, adică din dorinţa de a utiliza numai antroponime clasice, din antichitatea greco-latină, Critobul evită numele „vulgar” şi contemporan de Iancu şi-l foloseşte numai pe cel de Ioan. De altminteri, şi Matia Corvinul este numit de acest autor „regele peonilor şi dacilor”, fără să i se dea numele propriu-zis, inexistent în antichitatea clasică54. „Ecthesis Chronica”, elaborată în secolul al XVI-lea, redă în chip consecvent numele de „Iancos” (̀̀Ίαγκος)55, iar anumite cronici minore, începute în secolul al XV-lea şi continuate după 1500, pomenesc iarăşi de colaborarea între unguri şi români împotriva turcilor şi de „Ghiangou” (Γιάγγου), care i-a condus pe unguri la Varna56 sau de „Iangos” (Ίάγγος), care a trecut Dunărea împreună cu românii (Βλάχων), la 144857. Concluzia este clară: autorii medievali de limbă greacă, contemporani cu Ioan de Hunedoara, îl numesc în chip consecvent Iancu, uneori cu variante uşor corupte de specificul limbii, de lipsa de preciziune, de preluări superficiale etc. În aceste izvoare greceşti de epocă, persoana lui Iancu este adesea asociată cu românii, fie prin originea sa etnică, fie prin faptul că i-a condus şi pe români în luptă sau că a fost „domnul” lor. De altminteri, Iancu însuşi, într-un document emis la sud de Carpaţi în 1447, se intitulează „voievod al Ţării Româneşti”58. Pe de altă parte, inclusiv izvoarele latine interne ungare şi transilvane sau cele occidentale îi menţionează pe numeroşii români transilvăneni care au luptat sub comanda lui Ioan de Hunedoara59, ca şi faptul că acesta şi i-a aliat adesea pe principii români de la sud şi est de Carpaţi. Insistenţa izvoarelor greceşti pentru etnia românească a lui Ioan de Hunedoara şi pentru componenta românească a oştilor sale este un indiciu clar al originii numelui de Ianco sau Iango.

Formele corupte de „Pianco” şi „Ghianco” de la unii autori greci menţionaţi mai sus – rezultate în mod evident din „Ianco” – demonstrează în opinia noastră şi modul în care s-a ajuns la varianta occidentală de „Bianco”, „Blanco” sau „Blanc”. La 15 septembrie 1457, era redactată Epistola ad Petri (sic) de Jacomiccio de Tagliacocço brevissima, de la vita del Beato Johanni de Capistrano et de la victoria che lui ebe de Turchi et suo felicissimo et beatissimo fine, în care numele eroului de la Belgrad, despre care se spune că murise de ciumă (morio de peste) apare sub forma Johanni Biancho60. Şi unele cronici franceze îl desemnau pe marele demnitar drept „le chevalier Blanc”, prototipul arhetipului cultural de mai târziu, „The White Knight”. La Genova, apropiată geografic şi spiritual de mediul francez, Ungaria anilor 1450 era considerată un dominium Blanchum, deoarece ţara era condusă şi controlată de dominus Blanchus61. Despre isprăvile nobile ale lui Ioan de Hunedoara a fost compus chiar un roman cavaleresc, numit „Tirant lo Blanc”, scris de Joanot Martorell, născut în 1413 la Gandia, oraş din care a pornit în lume familia Borgia. „Tirant lo Blanc” este păstrat sub formă de incunabul, tipărit la Valencia în 1490. Autorul său, Joanot Martorell, cu o foarte bună pregătire în arta militară, contemporan cu Ioan de Hunedoara, Vlad Dragul şi Vlad Drăgulea (devenit Dracula!), nu l-a cunoscut totuşi niciodată pe eroul său, cavalerul „lo Blanc” cel real62. Romanul a avut un mare succes, fiind apreciat chiar şi de Miguel de Cervantes: „Află deci că se numea Istoria vestitului cavaler Tirante cel Alb. / – Domnul fie lăudat! dete glas preotul, strigând. Dădurăm peste Tirante cel Alb! Adu-l încoace repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o comoară de desfătări şi o mină de aur pentru clipele de răgaz”63. Cei mai mulţi autori, au derivat forma de Bianco, Blanco, Blanc, asociată cu numele lui Ioan de Hunedoara, de la denumirea de Valachus, Vlachus, Blachus, Balacus etc., dată de străini românilor. Cum Ioan/Iancu este numit în multe mărturii străine Valahul sau Blachul, derivarea apărea drept sigură. Dacă alăturăm însă formele de mai sus – mai ales Bianco sau Biancho din italiană – celor de Pianco/Piango sau Ghianco/Ghianco menţionate în naraţiunile bizantine, este evidentă originea lor în numele popular de Ianco, Jancho, dat lui Ioan de Hunedoara. Dacă Piango sau Ghianco provin din Ianco, atunci Bianco de ce să nu aibă aceeaşi rădăcină? Cu alte cuvinte „Blanc” din franceză nu era neapărat o eroare de copist faţă de presupusul original „le Blac” (=românul) – cum se apreciază îndeobşte – ci o traducere a formei italiene de Bianco/Biancho. De aceea, credem că Biancho derivă mai degrabă din Ianco/Iancho decât din Valacho/Balacho. Cum Ianco/Iancho nu avea sens pentru italieni, în timp ce Bianco/Biancho însemna alb, ultima formă a făcut carieră şi a fost apoi tradusă în alte limbi, după cum se spunea în fiecare dintre ale culorii respective.

Se ştie destul de bine, pentru a nu mai fi nevoie de exemple, că în numeroase izvoare croate, sârbeşti, turceşti şi în folclorul balcanic eroul de la Belgrad e numit „Janko” „Janko voivoda”, Jankula voivoda”, „Iancu Sibianul/Sibinianul”, cu mici variaţiuni. Dar chiar dacă ne mărginim numai la două mari limbi de cultură ale evului mediu, latina şi greaca bizantină, este suficient pentru a nota că eroul nostru creştin are, în linii mari, în surse două nume, cel de Ioan şi cel de Iancu, mai precis cel de Ioannes/Iohannes şi cel de Iancu/Iango. Fireşte, dacă ne referim la limbile vernaculare din regiunile în care a trăit Ioan-Iancu, se pot face, în genere, doar presupuneri rezonabile, fiindcă textele în aceste limbi vor abunda abia din secolul al XVI-lea. Este normal însă să credem că ungurii l-au numit János, saşii (germanii) Johannes şi românii Ioan. Numai că acestea sunt forme oficiale, livreşti ale numelui respectiv. Cum îi vor fi zis oamenii în viaţa cotidiană marelui general – mai ales oamenii de rând – este greu de ştiut. Faptul este extrem de important, fiindcă Ioan de Hunedoara a fost un mare erou popular, adulat de mase. Există însă unele indicii şi în acest sens. De exemplu, Petrus Ransanus (1420-1492), contemporan al eroului nostru, scrie limpede că Ioan de Hunedoara era numit de popor şi de italieni Iancu: Ioanne Huniate, Ianco vulgo cognominato sau Ioannes, qui Ianco apud Italos est cognomen64, ceea ce este edificator. Ransanus a fost trimis în 1488 ca ambasador al regelui său, Ferdinand I de Neapole, la curtea lui Matia Corvinul65, altfel spus a cunoscut în mod direct realităţile din Ungaria, unde a aflat, fără îndoială că poporul, oamenii de rând – inclusiv românii – îi ziceau tatălui regelui Iancu. Altminteri nu avea de ce se scrie în opera sa că lui Ioan de Hunedoara i se spunea în limbaj popular Ianco! Consemnarea numelui de Iancu de către Ransanus este cu atât mai importantă cu cât acest autor o face într-o lucrare care corespunde „modernizării” construcţiei cvasi-hagiografice din jurul tatălui lui Matia66. Mulţi autori au fost însă sceptici în legătură cu ştirea lui Ransanus despre prezenţa formei numelui de Iancu în mediul italian. Iată însă că două documente, descoperite recent în arhivele din Milano, de către tânărul şi talentatul cercetător Alexandru Simon, îl confirmă pe umanistul din secolul al XV-lea. Ambele provin de la Ragusa (azi Dubrovnic, în Croaţia), sunt emise la 10 octombrie 1454, în limba italiană şi dau de ştire autorităţilor din Milano şi, respectiv, Veneţia, că „guvernatorul Iancu a trecut Dunărea cu o mare mulţime de oameni în ziua de 24 (29) a lunii trecute” (el governatore Iancho passò el Danubio cum gran copia di gente adi 24/29 del passato)67. Primul document este dat în numele „măriţilor şi puternicilor bărbaţi”, rectorul din Ragusa cu al său consiliu şi cu gentilomii şi negustorii ragusani şi se adresează ducelui din Milano ca şi „măriţilor şi puternicilor domni” din conducere. Al doilea, tot din partea autorităţilor ragusane, „aduce la cunoştinţa magnificenţei voastre” (notifichemo ala vostra magnificenza) anumite noutăţi către Veneţia, mai precis către un nobil cu nume neprecizat; această scrisoare sau copia ei a fost destinată să ajungă şi la patriarh, care din 1451 rezida oficial la Catedrala San Pietro di Castello (Predicta littera fuit scripta Veneciis, cuidam nobili, a quo illam seu eius copiam reverendum dominum patriarcha habuit). În ambele documente, scrise de mâini diferite, numele „guvernatorului” Ungariei este ortografiat în chip identic, anume Iancho, ceea ce este simptomatic, fiindcă de la Ragusa până la Veneţia şi Milano ne situăm într-un mediu italianofon şi catolic. Acest fapt indică receptarea numelui lui Ioan de Hunedoara în mediul italian (în nordul Peninsulei cel puţin) şi sub forma locală şi populară de Iancu68. Dacă în comunitatea milaneză (documentele acestea, inclusiv cel destinat veneţienilor, au fost descoperite în arhiva ducală Sforza din Milano!) numele de Iancu nu ar fi avut sens, ragusanii nu l-ar fi folosit. Le era mai simplu să-i zică înaltului demnitar din Ungaria Ioan. Or existenţa numelui acesta de Iancu în ambientul milanez şi lombard exprimă o anumită familiaritate cu el, care poate să provină deopotrivă din vechiul „sejur” italian (1431-1433) al tânărului Ioan-Iancu pe lângă Filippo Visconti la Milano şi din ambianţa sud-dunăreană. Este posibil ca în cei doi ani de şedere, milanezii să fi auzit (poate chiar de la companionii lui!) că tânărului Ioan i se spunea în limbaj amical şi familiar şi Iancu. Chiar dacă nu ar fi aşa, chiar dacă faima numelui tradiţional s-ar fi extins ulterior, este cert că în mediile italianofone i se spunea guvernatorului şi Iancu, întocmai cum notase Petrus Ransanus.

Numele de „Ioan” este cel mai frecvent nume la români până astăzi69. Forma de „Ioan” este însă una cultă, preluată ca atare din anumite texte vechi şi adaptată limbii române scrise de după secolul al XVI-lea. Numele de „Ioan” – forma literară de azi, stabilită ca etalon în epoca modernă – are zeci de variante, multe dintre ele derivate prin sufixe de tip diminutival sau augmentativ. Dar, cu sau fără sufixe, formele populare transmise din secolele XV-XVI sunt Ion, Iuon, Iuan, Iuăn, Oană, Ioancea, Oancea, Ioanea, Ioaneş, Ianeş, Iuonaş, Ioanichie etc. Lingviştii au stabilit de mult timp că şi varianta Iancu/Iancul derivă în româneşte tot din Ioan. Ar fi important de ştiut de când există la români numele de „Iancu”, dar lucrul este imposibil de aflat cu exactitate. Ne-am mărginit doar să verificăm dacă acest nume de Iancu exista la români în secolele XV-XVI. Şi iată la ce rezultate am ajuns: în primele documente româneşti păstrate, acest antroponim se găseşte, fiind atestat în diferite regiuni. Astfel, la 1579-1580, într-un zapis de vânzare din Oltenia, apar Iancul, cu fraţii săi, Preda, Jâte şi Radul, ca şi cumpărători ai unor părţi de moşie, iar între martorii acestei tranzacţii este pomenit şi un „Iancul al lu Neche”70. Într-o însemnare din Moldova, de pe la 1587-1591, în care principele Petru Şchiopul notează sumele de bani şi caii expediaţi la Constantinopol în contul tributului, sunt menţionaţi şi 5000 de taleri rămaşi ca datorie de la Iancul („Ianancul”) Sasul71. Într-un inventar făcut de acelaşi domn Petru Şchiopul, la 1594, la Bolzano (Bozen), în Tirolul de Sud, cu averea lăsată fiului său, predecesorul acestui domn este numit „Iancul vodă”72. Cu referire la acest din urmă personaj, fiu nelegitim al lui Petru Rareş şi al unei săsoaice din Braşov, există mai multe mărturii care arată că viitorul principe a purtat numele de botez Ioan (dominus Ioannes, filius olim piae memoriae Petri Palatini Moldaviae), folosit de obicei sub forma Iancul, redat în latineşte şi ca Iancula, Petrus Iankul şi pe cel de Carol (Carlo Iangula)73. După ce a trecut pe la curtea tatălui său şi apoi a fraţilor săi, el soseşte la Braşov şi este înregistrat în socotelile oraşului, la 10 martie 1554, cu numele de Petrus Iankul74. Menţionăm că acest Ioan-Carol, fiul lui Petru Rareş, nu a trăit în copilărie printre slavii din Balcani, ci doar printre saşi şi printre români. Numai de la aceştia din urmă putea lua numele de Iancul. Fireşte, asta nu înseamnă numaidecât că Ioan de Hunedoara era numit Iancu în Moldova contemporană lui. Se poate bănui că elita boierească îi zicea Ianăş, după cum se vede din documentele oficiale slavone, de la Bogdan al II-lea, spre exemplu75. Acest domn avea o experienţă politică ungară, contacte cu o nobilime care-i spunea cu siguranţă înaltului demnitar János.

Cum din secolul al XV-lea nu s-au păstrat însemnări în limba română (deşi se ştie că au existat!), vom apela la înscrisurile contemporane cu Hunedoreştii elaborate în latină, pentru a descoperi numele de Iancu între români. Diplomele maramureşene sunt edificatoare în acest sens:

– la 19 iunie 1415, conventul din Lelez introduce pe „Ioancu şi Giula, fiii lui Dragomir şi pe Gheorghe, fiul lui Ioancu” (Iuanka et Gyula filiorum Dragomer ac Georgii filii Iuanka) în stăpânirea posesiunilor lor Crăceşti şi Hărniceşti (azi în Ucraina)76;

– la 2 iunie 1425, conventul din Lelez, dă de ştire că, la porunca regelui Sigismund, a introdus pe Iancu (Ianko), fiul lui Pop (sau al popii) de Giuleşti cu fiii săi (Giula şi Tătar) în stăpânirea unor posesiuni din Maramureş77;

– la 30 martie 1450, apare ca om de mărturie al lui Ioan de Hunedoara un anumit Iancu (Ianko) de Domneşti (Urmezew), în legătură cu o introducere în posesiune tot în Maramureş78; peste câţiva ani (la 2 mai 1465), acelaşi om de mărturie al puterii centrale (acum al regelui Matia) este numit Ioan de Domneşti (Ioannes de Urmezew)79;

– la 6 octombrie 1462, în adunarea „multora dintre prelaţii, baronii şi nobilii regatului nostru”, prezidată de regele Matia la Rupea, în Transilvania, s-a numărat între împricinaţi un anumit „Ioan zis Giula, fiul răposatului Nan, cu alt nume Iancu (Ianko) zis Pop (sau popa) de Giuleşti80.

De câte ori apare numele de Iancu în documentele maramureşene publicate de Ioan Mihalyi de Apşa la 1900, editorul notează echivalenţa dintre acest apelativ şi cel de Ioan. De altminteri, echivalenţa este atestată chiar în diplomele de epocă, din moment ce acelaşi personaj este desemnat în ambele feluri: Ioan de Domneşti, numit iniţial Iancu de Domneşti, ajuns la maturitate, în culmea carierei sale de om de mărturie regesc şi vicecomite de Maramureş, nu mai foloseşte numele său local românesc (Iancu) sau nu mai este denumit în acte în acest fel. Este imposibil de susţinut că numele de Iancu, atestat în Maramureş pe la 1415-1425, cum s-a văzut, provenea printre români de la porecla dată lui Ioan de Hunedoara de către sârbii din Balcani, într-o vreme când acesta nici nu călcase pe-acolo şi era un adolescent anonim!

Dar numele de Iancu nu este străin nici zonei Hunedoara-Haţeg. Astfel, la 1439, apar consemnaţi Dănilă, Iancu şi Laicul (Danila, Ianc et Laycul), fiii lui Neacşu de Toteşti şi ai soţiei sale Stana81. În acelaşi sens, la 1464, când s-a făcut darea în stăpânire a unei părţi din posesiunea Livadia, ca om de mărturie voievodal a fost prezent un anume Iancul (Iankwl), originar tot din Ţara Haţegului82. În genealogiile făcute de Mike Sandor pentru unele familii din Ţara Haţegului, apare şi un „Iancul de Şerel” (Iankul de Serel)83. Între documentele publicate de Iosif Pataki, privitoare la domeniul Hunedoara în secolul al XVI-lea apar: Jankwl, puero domini Andree şi Janchi, iterum parvulo eiusdem domini Andree (în registrul de cheltuieli ale cetăţii Hunedoara din 1530)84 şi Janko din Ohaba (în lista nominală a iobagilor din localităţile unor pertinenţe exterioare ale domeniului, probabil din primul deceniu al secolului al XVI-lea)85.

Din aceste mărturii reiese cu prisosinţă că numele de Iancu, sub care este cunoscut în anumite medii Ioan de Hunedoara, era unul curent în secolele XV-XVI şi printre români şi că acest nume este atestat la nord de Dunăre înainte de faima balcanică a eroului de la Belgrad. Ce se ştie însă despre numele fratelui omonim al lui Iancu, mort de tânăr, poate prin 1441? Nu foarte multe! În urmă cu circa un deceniu, alături de colegul Iacob Mârza, semnalam o importantă însemnare de mână pe marginea unei file a cărţii lui Enea Silvio Piccolomini, intitulate Epistolae familiares, ediţia din 1481, aflate la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia: Iohannes Huniadi et frater eius, Ivachko nomine, et Iohannes; amborum monumentum Albae Iuliae conspicitur, in templo Divo Michaeli Archangeli sacro, intra muros86. Se vede, prin urmare, de data asta pe baza unei mărturii directe din mediile transilvane, că şi fratele mai mic omonim al lui Ioan de Hunedoara avea la el acasă, alături de numele oficial, şi numele de Ivaşcu. Atestat şi el în epocă destul de copios între români, acest nume este, evident, tot un derivat din Ioan, cum nota acelaşi Mihalyi de Apşa, la 1900 şi cum se consemnează în dicţionarele onomastice româneşti. Prin urmare, fraţii Ioan de Hunedoara, erau numiţi în mediile lor familiale şi româneşti, dar şi în cele mai generale, greceşti şi sud-slave, Iancu şi Ivaşcu. De altfel, într-un document din acelaşi secol al XV-lea referitor la Maramureş apare, printr-o coincidenţă, chiar tandemul de fraţi Iancu şi Ivaşcu: la 29 iunie 1498, conventul din Lelez adevereşte că o „nobilă doamnă” din satul Leordina a zălogit trei sesii ale sale nobililor Mircea, Ivaşcu şi Ioancu (Myrche, Ivasko et Iuanko), fiii lui David Pop de Leordina şi ai Caterinei Urda (sora „nobilei doamne” de mai sus), pentru 50 de florini de aur pur87.

Toate mărturiile de mai sus concordă în legătură cu anumite realităţi. Numele eroului de la Belgrad, ca şi lumea în care s-a mişcat, a avut forme variate. Cu care variantă a numelui de Ioannes a fost acesta botezat de către părinţii lui este foarte greu de spus. Numele obişnuit dat de izvoarele latine este cel oficial, dar nu este în chip necesar şi acela cu care era el chemat sau numit în mod curent. În plus, este normal să presupunem că în diferitele etape ale vieţii sale şi în funcţie de mediile etnice, confesionale şi geografice în care s-a mişcat, tatăl regelui Matia a fost numit în chip diferit. Conform datelor relevate mai sus, credem că în Transilvania natală, în regiunea Hunedoara-Haţeg, cei trei fii ai lui Voicu au fost numiţi în copilărie Iancu, Ivaşcu şi Voicu. Cei doi care au supravieţuit până la maturitate au fost Iancu şi Ivaşcu, numiţi oficial Ioan, deoarece numele lor proveneau din acest nume de Ioan. Dacă atât cât a trăit Ivaşcu au mai fost motive serioase spre a folosi numele de Iancu pentru fratele lui, cu scopul de a se face mai uşor distincţia necesară, după moartea timpurie a sa (la 1441), numele de Ioan de Hunedoara s-a impus definitiv în mediile oficiale. Au mai fost şi alte motive, de prestigiu şi de uzanţă în mediile latino-maghiare, legate de predominarea în Ungaria a numelui de Iohannes.

Românii, care au luptat copios sub comanda lui Ioan şi pe care i-a răsplătit în atâtea feluri – mai ales pe cei din Hunedoara-Haţeg – i-au zis însă mereu Iancu, ceea ce, cum s-a văzut, însemna tot Ioan! Etimologic vorbind, forma de Iancu vine de la numele românesc Ioan, la care s-a adăugat sufixul de origine slavă -co, devenit în româneşte -cu. De altminteri, în câteva locuri, în documente latine, este atestată în Transilvania şi Maramureş forma Ioanco, devenită prin abreviere Ianco. Există şi indicii foarte serioase că o altă variantă atestată a numelui, aceea de Iancula suna în româneşte Ianculea şi provenea din forma Iancu, articulată cu articolul masculin românesc –lea. Nu există nici o mărturie care să demonstreze că numele de Iancu ar fi fost dat eroului de la Belgrad exclusiv de către slavii balcanici şi de către greci. Dimpotrivă, este foarte clar că popoarele balcanice au preluat forma de Ianco şi variantele sale de la oştenii transilvani care-l însoţeau peste tot pe banul Severinului, pe comitele de Timiş, pe voievodul Transilvaniei, apoi pe guvernatorul Ungariei, pe căpitanul general al regatului, de-a lungul întregului său cursus honorum. Nu numai prezenţa numelui de Iancu în Transilvania şi Ungaria vremii este o dovadă în acest sens, dar şi faptul că personajul nostru se autointitula uneori Iancu88, precum şi mărturia contemporanului Ransanus, care spune clar: Ioan de Hunedoara era numit de popor sau în limba poporului Ianco; scriitorul acesta mai adaugă faptul – detaliat mai sus – că la fel îl numeau şi italienii! În plus, antecesorii şi contemporanii lui Ioan de Hunedoara denumiţi în izvoare Iancu – cum s-a văzut în mărturiile precedente – nu au fost vreodată prin Balcani, pe la sârbi, ca să vină de-acolo cu acest nume! Dincolo de faptul că forma de antroponim Iancu/Iancul/Ioancu poate să aibă la origine rezonanţă slavă, ea exista în limba română şi între românii din Transilvania înainte de Ioan de Hunedoara, probabil din perioada de convieţuire slavo-română, cum se întâmplă cu atâtea nume proprii româneşti.

Desigur, trebuie să presupunem că anumiţi români, mai ales din elită, îi vor fi spus eroului şi Ioan/Iuan, aşa cum ungurii i-au spus János, iar saşii Johann. Forma de Ioan – livrescă – nu este niciodată atestată efectiv între români în secolul al XV-lea, când apare doar varianta latină de Ioannes sau Iohannes. Însă varianta de Iancu apare adesea, în epocă, aşa cum s-a văzut. Grăitoare sunt, în acest sens, mărturiile numeroşilor autori bizantini care folosesc prioritar, masiv forma Ianco (Iango), şi doar rareori pe cea de Ioannes. Este cea mai bună dovadă că marele luptător antiotoman avea un nume oficial, acela de Ioan, cu variantele sale şi unul popular, familiar, provenit de-acasă, dintre ai săi (aşa cum fratele omonim avea şi numele distinct de Ivaşcu!), anume Iancu. În ce fel s-ar fi putut face „transferul onomastic” al formei de Iancu la sârbi, greci şi turci prin intermediul maghiarului János – cum s-a afirmat relativ recent89 – este imposibil de înţeles! Oricât de sumare „cunoştinţe lingvistice” am avea, ni se pare mult mai firesc să vedem în forma populară de Iancu sau Ianco, atestată de Petrus Ransanus în epocă, în Ungaria, modelul pentru variantele balcanice cvasi-identice, decât forma maghiară de János! Şi apoi, chiar dacă Ioan de Hunedoara nu şi-ar fi zis niciodată personal Iancu, din moment ce a rămas în conştiinţa colectivă şi cu acest nume, este absolut justificată folosirea lui. Nici regele Matia nu s-a autointitulat vreodată în documente „Corvinus”, dar acesta nu este un motiv să nu i se mai spună ca atare!

Suntem obligaţi, prin urmare, să constatăm că, în vreme ce se chema Ioan în mediile oficiale şi catolice, proprietarul domeniului Hunedoarei era numit Iancu de către popor, mai ales în mediile locale româneşti, balcanice şi ortodoxe. Fireşte, sunt şi excepţii de la lumea creştină ortodoxă (vezi cazul italian, detaliat anterior!), deoarece forma de Iancu (alături de cea de Ioan-János) este atestată şi la croaţi şi la turci. Folosirea numelui de Iancu de către turcii osmani şi bizantini90, ca şi plasarea legendară a lui Iancu de Hunedoara ca fondator al Bizanţului în sursele osmane din a doua jumătate a secolului al XV-lea91 au oarecare relevanţă inclusiv în contextul menţionării „înrudirii” dintre Matia Corvin, Mehmed al II-lea şi Djem92.

Natural, în această situaţie, ambele forme au deplină legitimitate şi pot fi folosite, în acord cu tradiţia fiecărei culturi, naţiuni, confesiuni. Mai ales că numele de Iancu înseamnă tot Ioan! Este nerealist, contraproductiv şi derutant să se dea azi „directive” de denumire a unui personaj istoric de talia eroului de la Belgrad! În plus, insinuarea că în istoriografia română s-a generalizat numele de Iancu, datorită impunerii sale de către regimul comunist-naţionalist, prin anumite „instrumente” ale acestui regim care s-ar fi chemat David Prodan, Francisc Pall, Mihail P. Dan, Ştefan Pascu sau Camil Mureşanu este răuvoitoare, defăimătoare şi lipsită de temei. În istoriografia română, în funcţie de timp, loc, curent istoriografic, s-au folosit ambele denumiri de Ioan şi Iancu. Este edificator în acest sens Nicolae Densuşianu, care, în 1890, îl numeşte pe tatăl regelui Matia Ionŭ sau Ianculŭ93, iar la finele secolului al XIX-lea suntem încă departe de regimul comunist! Denumirea de Iancu a ajuns să predomine printr-un proces firesc în cadrul memoriei colective, cu rădăcini în conştiinţa populară din evul mediu, care l-a consacrat ca atare pe erou în rândul poporului94. Era firesc ca românii, popor ortodox din sfera culturii de sorginte bizantino-slavă, să-l numească pe hunedorean ca şi celelalte popoare de confesiune bizantină şi de cultură greacă sau slavonă. Marii autori români, de la A. D. Xenopol până la Francisc Pall şi Camil Mureşanu, într-un interval larg de timp, de circa aproape un secol, i-au spus personajului nostru alternativ, în forma Iancu sau Ioan, convinşi de legitimitatea ambelor nume. Suntem deplin conştienţi că numele personajelor istorice, departe de a fi un „joc”95, reprezintă o problemă istorică foarte serioasă, dar care trebuie tratată conform surselor, fără partizanate de nici un fel şi fără minimalizarea şi blamarea creaţiilor antecesorilor. Ironia este adesea un mod facil de a face „analiză critică” şi „prinde” uşor în rândul publicului, mai ales dacă este făcută declamativ, superficial şi cu oarecare emfază. Iar a-i blama cu orice preţ pe antecesori – unii de o erudiţie, onestitate şi acribie ieşite din comun! – a devenit azi pentru unii o modalitate de a epata, de se impune. Din fericire, această inducere în eroare nu poate dura la infinit!

De aceea, concluzia lui David Prodan, exprimată în 1956, rămâne pe deplin actuală: „Cu precizie se ştie doar că numele lui apare pentru prima oară în istorie la 1409. La această dată anume, regele Sigismund dăruia „pentru slujbele lui credincioase în loc şi timp potrivit” cetatea regală Hunedoara cu domeniul ei, soldatului de curte (cavalerului) Voicu, fiul lui Serba (Şerb sau Şerban), fraţilor săi Mogoş şi Radul, vărului său Radul şi fiului său Ioan, care e însuşi Ioan de Hunedoara sau, cu numele său popular, transmis de poezia populară şi de cronici, Iancu. După documentele contemporane latine, Voicu a avut doi fii cu numele Ioan (în latineşte Joannes), ceea ce ar fi de neînţeles dacă nu i-ar fi distins într-un fel. Documentele simt nevoia să-i distingă: pe cel mic îl numesc Joannes junior. Trebuie să-i fi distins într-un fel şi soldaţii lor şi toţi care i-au cunoscut, căci cei doi fraţi au luptat mereu alături. Desigur, el era Iancu, aşa cum ni l-a transmis poporul, iar celălalt era Ioan. În latineşte însă, se traduc amândouă formele cu acelaşi Joannes96. Nimic nu este mai clar şi nimic nu este mai departe de naţionalismul gratuit sau de „comanda socială comunistă” decât aceste cuvinte. De altminteri, ar fi fost şi greu să se exprime o profesiune de credinţă legată de naţionalismul românesc manifest în 1956, în plină epocă proletcultistă, când doar valorile „marelui frate de la Răsărit” erau încă destul de intens promovate, când încă se striga pe străzi „Stalin şi poporul rus/ Libertate ne-au adus!” sau „U.R.S.S/ Bastion al păcii e!”. Unde era „naţionalismul comunist” la 1956, când abia dacă începuse, timid, să fie pomenit şi numele românilor, ca şi cel al unor voievozi, după „invazia” de internaţionalism sovietic şi rusesc, este greu de descoperit!

Din toate mărturiile analizate, reiese că cei doi Ioannes, cu nume identice doar în forma latină a documentelor de cancelarie şi a unor cronici oficiale, au avut în mediul local transilvan şi în rândul soldaţilor lor nume deosebite, care astăzi se cunosc, anume Iancu şi Ivaşcu. Prin urmare, folosirea numelui de Iancu de Hunedoara în limba română nu este inventată, ci este absolut legitimă şi concordă cu mărturiile de epocă.

Şerbu (Şerban), Voicu, Mogoş, Radul sau Ladislau, alt Radul, Ioan sau Iancu, alt Ioan sau Ivaşcu, Matia Corvin, Ioan Corvin sunt câteva dintre apelativele unei familii care a făcut epocă în istoria Europei Centrale şi Sud-Estice şi care arată identităţile multiple în care aceşti oameni s-au mişcat. A-i numi în chip diferit şi neuniform – dar în deplină cunoştinţă de cauză – pe aceşti oameni, aşa cum ne îndeamnă izvoarele, este nu numai un act de onestitate, o recunoaştere a diversităţii etnice şi confesionale de-atunci, dar şi o datorie faţă de o lume care încerca, conservându-şi propriile identităţi, să apere valorile civilizaţiei europene.

1 Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998, passim; Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, 2002, passim.

2 Despre această bunică a regelui Matia, Antonio Bonfini spune că era de origine greacă, ceea ce poate duce cu gândul la biserica ortodoxă – numită şi „greacă” – şi la faptul că românii erau membri ai acestei biserici. Vezi András Kubinyi, Matthias rex, Budapest, p. 9-10. Posibilele legături de rudenie ale lui Matia Corvin cu sultanii Mehmed al II-lea, Baiazid al II-lea sau cu pretendentul Djem nu fac obiectul direct al acestui studiu şi nu au nici o relevanţă în chestiunea numelor utilizate de membrii familiei sau date lor de contemporani şi urmaşi.

3 Lăsăm la o parte aici familia lui Nicolaus Olahus (1493-1568) – arhiepiscop primat şi regent al Ungariei habsburgice – înrudită prin alianţă cu Corvineştii: o soră a lui Ioan de Hunedoara – Marina – ar fi fost căsătorită cu un unchi pe linie paternă al ilustrului umanist şi prelat. Această legătură de rudenie nu are relevanţă pentru studiul de faţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru presupusa înrudire a lui Ioan de Hunedoara cu familia domnească a Moldovei (tot printr-o fiică a lui Voicu, căsătorită cu voievodul Petru al III-lea, domn, cu întreruperi, în 1447-1448). Vezi Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 98, 192, 505.

4 Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Cluj-Napoca, 1999, p. 22.

5 Este simptomatic faptul că într-un oraş încă predominant german intra muros (cum era Clujul pe la 1440) se năştea un fiu de voievod al Transilvaniei de origine românească, numit Matia, care avea să devină un ilustru rege al Ungariei.

6 Erdödy Archiv (în custodie la Haus-, Hof- und Staatsarchiv), Viena, nr. 970 (după cota veche: Ladula 94, fasc. 4, nr. 5(6).

7 Maria Lupescu Mako, „Item lego…”. Gifts for the Soul in Late Medieval Transylvania, în „Annual of Medieval Studies at CEU” (Budapest), VIII, 2002, p. 172 (nota 44, 180 (nota 85).

8 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, texte stabilite de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1967, p. 63-78.

9 Silviu Văcaru, Scriitori de acte din cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare, în vol. „Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa”, editori Petronel Zahariuc, S. Văcaru, Iaşi, 2003, p. 93-106. Poate fi vorba despre un diac de „latinie”, provenit dintre catolicii de origine maghiară din Moldova, botezat chiar cu numele de Mathias.

10 Gheorghe Şincai, Cronica românilor, ediţie de Florea Fugariu, vol. II, Bucureşti, 1978, p. 154-194.

11 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 252 şi următoarele.

12 Camil Mureşanu, Matia Corvinul. O imagine în opera cronicarilor şi a câtorva istorici români, în volumul său „Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor”, Cluj-Napoca, 1996, p. 131-136, nici nu mai simte nevoia să explice de ce este corect numele de Matia. Îl uzează pur şi simplu! Un rol important în folosirea numelui de Matia în secolul al XX-lea l-ar fi putut juca Vasile Pârvan, cu foarte serioase preocupări de istoria evului mediu, afirmate mai ales în jurul anului 1900. Dar marele istoric, care scria în chip invariabil Mathias, a părăsit repede preocupările acestea, dedicându-se istoriei antice şi arheologiei. Vezi Vasile Pârvan, Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria, în idem, „Studii de istorie medievală şi modernă”, ediţie de Lucian Năstasă, Bucureşti, 1990, p. 129-206 (publicat iniţial în „Convorbiri literare” (Iaşi), XXXIX, 1905, p. 869-927; 1009-1080). Altminteri însă, numele de Matei Corvin a făcut epocă în România.

13 A. A. Rusu, op. cit., p. 22.

14 Cronica gestarum in partibus Lombardie et regionis Italie [A.A. 1476-1482] (=”Rerum Italicarum Scriptores”, Nova Serie, XXII, 3), a cura di Giuliano Bonnanza, Città di Castello, 1904, p. 88.

15 Lăsăm deoparte ideea, lansată de Petrus Ransanus şi reluată apoi de Antonius Bonfinius, conform căreia tatăl lui Matia s-ar fi născut în satul Corvinus (reluată recent de Péter Kulcsár, op. cit.), deoarece ea nu se bucură de credibilitate, fiind considerată o contrafacere în legătură cu propaganda menită să întărească descendenţa familiei din anticii Corvineşti. Sursele contemporane din Ungaria şi Transilvania nu menţionează niciodată acest fapt. Este greu de crezut că doi străini, italieni, care nu au stat în Ungaria decât temporar şi târziu, să fi ştiut mai bine decât localnicii unde se născuse tatăl regelui şi de unde provenea familia sa!

16 Antonius de Bonfinis, Rerum Ungaricarum decades, editori József Fógel, László Juhász, Béla Iványi, Lipsiae, III, p. 224,243; IV, p. 212. Anterior, secretarul italian îl criticase pe Ştefan.

17 „De origine umilă, din stămoşi din Valahia”.

18 Österreichische Nationalbibliotek, Viena, Codices, 6215, Ad annum 1457 [MV 1458], f. 6r.

19 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1993, p. 67-68.

20 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, III, Bucureşti, f.a., p. 101. Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514, Bucureşti, 2000, p. 380.

21 În izvoarele medievale poloneze, Moldova este numită adesea „Valahia”, iar poporul său este chemat „valah”. Pentru a se face distincţia necesară, Ţara Românească (cea denumită în mod curent Valahia în alte medii) se cheamă tot la polonezi „Multana”, probabil o formă coruptă de la „Muntenia”. Ca şi ungurii, polonezii îi numesc pe români cu un termen foarte apropiat celui uzat pentru italieni, semn al afirmării implicite a înrudirii celor două popoare.

22 O interesantă şi inedită analiză comparativă a lui celor doi conducători la Alexandru Simon, Ştefan cel Mare şi Matia Corvin. O coexistenţă medievală, Cluj-Napoca, 2005, 663 p.

23 Idioma valachicum est corruptum, nec tamen latinitati admodum absimile; adeo ut rex Mathias Hungariae, cum legati valachici per interpretem apud eum verba facere sic incepissent: „Expone, inquit, domino nostro”, se, si hac lingua uterentur, etiam sine interprete intelligere eos posse responderit. Semnalare la Nicolae Iorga, Dovezi despre conştiinţa originei Românilor, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tomul XVII, 1935-1936, p. 265; reluată la A. Armbruster, op. cit., p. 119-120.

24 N. Iorga, Dovezi despre conştiinţa originei Românilor…, p. 265.

25 Maria Holban, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 482-483.

26 E. Kovács Péter, Mattia Corvino, Roma, 2000, p. 12-13. Ideea că numele de Corvinus şi asumarea originii romane a regelui provin numai din 1484 şi că ar fi fost lansate tocmai atunci, brusc, în legătură exclusivă cu planul căsătoriei fiului lui Matia cu Bianca Sforza nu au nici o susţinere reală (Péter Kulcsár, Legenda Corvineştilor, apărut în maghiară în „História”, 1993, nr. 1, p. 15-17; www.adatbank.transindex.ro). Agitaţia în jurul numelui de Corvinus şi al ilustrei ascendenţe a Hunedoreştilor poate să fi servit şi planurilor acestei alianţe matrimoniale, dar corbul din stemă (de la care porneşte numele), ca şi ideea originii romane a regelui, născut din tată român (=Olah), provenind din nobilii şi îndepărtaţii romani, sunt realităţi mai vechi. Dacă momentul 1484 era atât de important, dacă era capital pentru rege, atunci de ce opusculul datorat lui Bonfinius a fost scris abia în 1486? De aceea, a susţine că „regele Matia şi-a asumat rudenia romană doar de dragul fiului său” este inexact! Dar că suveranul a folosit „rudenia romană” şi pentru binele fiului său, pentru a-i asigura o viaţă strălucită şi un tron, pentru crearea unei dinastii solide, este evident.

27 A. Kubinyi, op. cit., p. 9.

28 A. Armbruster, op. cit., p. 69-70.

29 George Bariţ, Ioan Corvin de Hunedoara. Originea, genealogia, faptele sale imortale, în „Transilvania”, anul VI, 1873, nr. 5.

30 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I/2, ediţie de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1890, nr. CCCLXXXI, p. 462-463.  

31 În documente latine din secolele XIV-XV, aceste nume apar sub forma Schereban, Schereb, Radul (la 1383), Mogos (la 1404), Moga Serban (la 1410), Sarban (la 1428) etc., în familii româneşti din zonele Sibiului, Banatului şi Beiuşului. Vezi E. de Hurmuzaki, op. cit., nr. CCXXII, p. 281; nr. CCCLX, p. 437; nr. CCCLXXXVII, p. 469; nr. CCCCLXV-CCCCLXVI, p. 556-557 etc.

32 A. A. Rusu, op. cit., p. 34.

33 Cele două forme – creaţii livreşti, imaginate – sunt genitive singulare, primul după declinarea a II-a (dacă se presupune că forma de nominativ singular este Buth), iar celălalt după declinarea a III-a imparisilabică (dacă se presupune că forma de nominativ singular este Butho).

34 Samuil Micu, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 74.

35 Noţiunea latină de frater patruelis se poate traduce prin văr, dar şi prin unchi după tată.

36 Mike Sándor, Collectio Genealogicae Nobilitatis Transsilvanicae, manuscris la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, cota A. 421, B1, p. 320.

37 Adrian Andrei Rusu, Miscellanea Hatzegiana. Informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în evul mediu (II), în „Acta Musei Napocensis”, 1987-1988, XXIV-XXV, p. 262-263.

38 Ibidem, p. 262-264.

39 Antonius Wrancius, De rebus gestis Hungarorum ab inclinatione regni, în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, vol. II, Pest, 1857, p. 143.

40 Ivan Lucius-Lučić, De regno Dalmatiae et Croatiae, 1666-1966, Trogir-Zagreb, 1966, p. 274; A. Armbruster, op. cit., p. 180. Lucius mai adaugă în acelaşi loc (în contextul relevării originii româneşti a lui Ioan de Hunedoara) un lucru important despre români, anume acela că ei nu s-au chemat pe sine niciodată valahi, ci Rumenos (=rumâni), pentru că erau mândri de originea şi de limba lor romană.

41 Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, vol. XI, Bucureşti, 1981, p. 506-508.

42 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Cluj-Napoca, 1989, p. 445.

43 E. Hurmuzaki, op. cit., p. 463, nota 2.

44 Un alt frate mai mic, Voicu, moare timpuriu, cândva după 1419.

45 Capitala de azi a Serbiei, pe atunci cetate cuprinsă în Ungaria.

46 H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N-Ş. Tanaşoca, T. Toteoi, Fontes Historiae Daco-Romanae, IV. Scriptores et acta Imperii Byzantini saeculorum IV-XV, Bucurestiis, MCMLXXXII, p. 384-387.

47 Ibidem, p. 394-413.

48 Ibidem, p. 428-430. Protostratorul era la început îngrijitorul grajdurilor împărăteşti, pentru a deveni, din secolul al XI-lea, unul dintre cei mai importanţi funcţionari de la palat. În timp de război, ajunge să fie un mare comandant al armatei, de unde asimilarea cu funcţia de căpitan general al Regatului Ungariei, deţinută de Iancu în ultimii ani ai vieţii.

49 Ibidem, p. 440-441.

50 Ibidem, p. 444-445.

51 Numele ungar de Hunyad este redat în greceşte sub forma coruptă de „Choniat”.

52 H. Mihăescu şi alţii, op. cit., p. 451-499.

53 Ibidem, p. 520-533.

54 Ibidem, p. 536-537.

55 Ibidem, p. 540-543.

56 Ibidem, p. 556-557.

57 Ibidem, p. 562-563.

58 Documenta Romaniae Historica, seria D. Relaţii între Ţările Române, I, Bucureşti, 1977, p. 394-395.

59 Ştefan Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în „Studii şi cercetări de istorie-Cluj”, 8, 1957, br. 1-4, p. 25-64. Vezi şi Ioan Drăgan, op. cit., p. 382-401.

60 Nicolae Iorga, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XVe siècle, Quatrième série (1453-1476), Bucarest, 1915, nr. LXXXVII, p. 158-163.

61 De aceea, nu este de mirare că Genova, bună cunoscătoare a realităţilor de la Dunărea de Jos, dar şi foarte deschisă variatelor influenţe, tendinţelor cosmopolite, zvonurilor de tot felul, îl consemnează pe Ioan/Iancu de Hunedoara – conform unei mărturii arhivistice târzii – şi cu numele de Gio[vanni] şi îl califică drept principele Transilvaniei (Archivio di Stato di Genova, Archivio Segreto, Diversorum, 3041 (F 21), nn; însemnare târzie pe un document din 24 februarie 1454).

62 Titus Filipaş, Discursul despre România la Simion Dascălul, în „Asymetria. Revistă de cultură şi imaginaţie”(Paris), redactor şef: Dan Culcer (www.asymetria.org).

63 Ibidem.

64 Epitome rerum Hungaricarum velut per indices descripta, auctore Petro Ransano, apud Mathiam regem olim triennium legato. Nunc primum edita, una cum appendice quam opera Joan Sambuci, Viennae, 1558. Vezi şi Petrus Ransanus, Epithoma rerum Hungaricarum id est annalium omnium temporum liber primus et sexagesimus, editor Péter Kulcsár, Budapest, 1977, p. 29, 34. Menţionat şi de A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara…, p. 15.

65 Maria Holban, op. cit., p. 435.

66 Péter Szabó, Szentattitüdök, lovagánus vonások a Hunyadi-kultuszban, în „Apulum”, XLIV, 2007, p. 383-393.

67 Archivio di Stato di Milano, Archivio Ducale Sforzesco, Potenze Estere, Turchia-Levante, cart. 647, fasc. [1], Albania, nn, din 10 octombrie 1454.

68 Pe filieră venetă, în izvoare documentare latine, eroul nostru este numit, ca de obicei, Iohannes, iar în izvoare narative, fie şi în latină, numele respectiv apare uneori şi ca Juan (şi nu Zuan sau Zan sau Zani, cum ar fi fost normal în veneţiană), cu pronunţia ca în Iuan, din limba română. Vezi, de exemplu, forma de Juan (Juan Uniad/Uniade ori Juan de Uniad vaivoda dicto Janus) la Stefano Magno, Annali veneti et del mondo, vol. I-III, 1443-1478, la Österreichische Nationalbibliothek, Viena, Codices, Cod. 6215 [I. 1443-1457], Ad annum 1444, f. 23v, 27r. Ianus pare redarea ungurescului János.

69 N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 80.

70 Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gh. Chivu, M. Georgescu, M. Ioniţă, Al. Mareş, A. Roman-Moraru, cu o introducere de al. Mareş, Bucureşti, 1979, p. 99.

71 Ibidem, p. 161.

72 Ibidem, p. 193.

73 Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 728-729.

74 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI (1517-1652), ediţie de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1900, p. 790.

75 Mihail Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, nr. 220, p. 749-752; nr. 222-225, p. 755-769.

76 Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 198-199; Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ediţia a II-a, 1997, p. 74, 83.

77 I. Mihalyi de Apşa, op. cit., p. 264.

78 Ibidem, p. 344.

79 Ibidem, p. 470.

80 Ibidem, p. 445.

81 A. A. Rusu, I.-A. Pop, I. Drăgan, Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea, vol. I (1402-1473), p. 103-104.

82 Ibidem, p. 272.

83 Mike S., op. cit., p. 662.

84 Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studiu şi documente, Bucureşti, 1963, p. 57.

85 Ibidem, p. 147.

86 I.-A. Pop, I. Mârza, La personalité et l’époque de Jean de Hunedoara reflétées dans les annotations en marge d’un incunable de 1481, în “Annali dell’Istituto storico di studi italo-germanici in Trento”, XXV, 1999, p. 53.

87 I. Mihalyi, op. cit., p. 621-622.

88 Gustav Gündisch, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen , vol. V (1438-1457), Bucureşti, 1975, p. 25.

89 A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara…, p. 15.

90 Dan Ioan Mureşan, Le Royaume de Hongrie et la prise de Constantinople: croisade et union ecclésiastique en 1453, în „Between Worlds” („Mélanges d’Histoire Générale”, I), II. John Hunyadi and his time, edited by Ana Dumitran, Loránd Mádly, Alexandru Simon, Cluj-Napoca, 2008, p. 341-342.

91 Stéphane Yerasimos, Enquête sur un héros:Yanko bin Madyan, le fondateur mythique de Constantinople, în vol. „Mélanges offerts á Louis Bazin par ses disciples, collègues et amis”, édités par Jean-Louis Bracqué-Grammont et Rémy Dor, Paris, 1992, p. 213-217.

92 Legatul papal Angelo Pecchinoli reproduce într-un raport către papa Inocenţiu al VIII-lea, la 30 ianuarie 1489, un discurs la regelui Matia, care ar spune: sultanul însuşi ad me sua manu ad hic scripsisset, tum quod mater sua per suos oratores hoc idem a me postulasset, tum etiam quia ille mihi iure sanguinis est coniunctus, nam soror avie mee casu a Turchis rapta nupsit avo sitius Turchi, ex qua postea isti nati sunt (Biblioteca Nazionale Marciana, Venezia, Cod. Lat. X-175 (=3622), f. 133r). Se ştie că Bonfini (Antonius de Bonfinis, op. cit., p. 94-95, 243-244) vorbea despre o presupusă origine greacă imperială a bunicii lui Matia, adică a mamei lui Iancu: imperatorio sanguine promansasse credita est. Aşa-zisele legături de sânge dintre familia de Hunedoara şi cea a sultanilor otomani, în contextul relaţiilor politice dintre rege şi aceşti suverani, reies şi din corespondenţa directă, din anii 1480-1484, a lui Matia cu Înalta Poartă (vezi Vilmos Fraknói, Mátyás Király Levelei. Külügyi Osztály, vol. I. 1458-1479, Budapest, 1893, nr. 259, p. 381; nr. 263, p. 387; vol. II. 1481-1490, Budapest, 1895, nr. 43, p. 68; nr. 48-49, p. 76-82; nr. 247, p. 388).

93 E. Hurmuzaki, op. cit., I/2, p. 463.

94 Ioan de Hunedoara a ajuns să fie efectiv, conform surselor, un erou popular, care a condus mase largi de creştini la luptă. El a şi fost denumit „ultimul mare cruciat european”, tocmai datorită fervorii creştine care anima masele aflate sub comanda sa. De aceea, denumirea dată lui de mulţimile care-l însoţeau – departe de a fi subiect de ironie – este extrem de importantă, dincolo de exagerările legate de „rolul maselor” şi de „rolul personalităţii” în istorie, semnalate în timpul regimurilor comuniste de peste tot.

95 A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara…, p. 22.

96 D. Prodan, Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Bucureşti, 1991, p. 259.

20 Responses to “De ce e corect Matia, şi nu Matei sau Mátyás Corvin”

  1. Ortenszky Loránd spune:

    Interesant articol, si plin de date importante privind originea partial romaneasca a lui Mátyás.
    Nu trebuie sa neglijam partea materna, familia Szilágyi (mama Szilágyi Erzsébet, unchiul Szilágyi Mihály), care era una din cele mai puternice din Ardeal/Ungaria. Influenta materna poate fi vazuta si in numele copiilor: László si Mátyás, nume inexistente in lb romana.
    Cind Mátyás a fost „ales” rege al Ungariei (in 1458 la 15 ani!), unchiul Szilágyi Mihály a fost numit pt 5 ani guvernator(?).

    • SeptemCastra spune:

      Evident că nu trebuie să neglijăm partea maternă, cu atât mai mult cu cât este incert dacă Matia (nu Mátyás, nici Matei) ştia sau nu limba română, dar pe cea maghiară o ştia cu siguranţă.

      • MosNae spune:

        Matias Corvin, Ca si tatal sau Incu Huniad, stiau limba romana si o vorbeau in familie, iar la primirea soliilor din Moldova sau Tara Romaneasca refuzau serviciul unui interpret, de multe ori discutiile purtand-u-se direct. Familia Szilagy avea tot origine romanesca, doamna Elisabeta Szilagy folosind tot personalul de servitori numai romani. Aceasta mi-a transmis un istoric ungur, o personalitate deosebita. Bineinteles ca erau de vitza romaneasca, dar erau unguri devotati Regatului Maghiar, care era o forta a timpurilor. Se trageau din mica nobilime romaneasca, cneziala, care s-au afirmat ca mercenari pe campul de lupta, mercenariatul fiind o institutie mai mult decat onorabila, era o parte a cavalerismului medieval. Nobilimea maghiara continea numerosi membrii care proveneau dintre cnezii romani care se catolicizau pentru a accede la functii si pozitii sociale. Cam asta se mai intampla si in zilele noastre pe alte meleaguri dar tot cu romani.

  2. Ortenszky Loránd spune:

    Interesanta origine a numelor, ambele nume provin din lb hebreasca? si inseamna darul domnului
    Matthias = Mátyás (hebreu Mattatiás, preluat din latinul Matthias).
    Matei = Máté (hebreu Mattanaja sau Mattai, preluat din greaca)

    Oricum, mi-a placut articolul, pt ca este plin de date si mi se pare correct.
    Un singur lucru mi se pare exagerat (nu in articol): interesul de a-l arata roman. Nu stiu daca asta conteaza ceva, de ex putini vorbesc de nationalitatea lui Petőfi (Petrovics), Eminescu (Eminovici), Baba Novac (sirb), Caragiale, a cei 13 generali ai revolutiei maghiare executati in 1849 de Haynau la Arad (abia citiva stiau ungureste…)…

  3. SeptemCastra spune:

    Cred că pentru români e importantă originea sa etnică pentru că familia Hunedoreştilor este cea mai ilustră dovadă că nu toţi românii au fost iobagi în Transilvania.

    • MosNae spune:

      Domnului Profesor Ion-Aurel Pop: In Muntenia si Oltenia romanii spuneau la bunic „butu”. Se folosea chiar impreuna cu numele de botez : Butu Florea, de exemplu. Asa ca numele Buth Voik dat bunicului regelui Matia Corvin, este Butu Voicu, care la romani devenea uneori nume de familie. Eu, insumi in copilarie am folosit butu in loc de bunic, bunicul l-am aflat din cartile de abecedar. Mai tarziu, cuvantul arhaic de butu a fost inlocuit de cuvantul tataia. Butu se mai folosea si pentru oamenii batrani, care erau apelati „Butule!” in Muntenia si „Moshule !” in Moldova. Putem afirma ca originea neamului Corvinestilor era din sudul Romaniei de azi. Cum zonele Argesului si Gorjului a dat mereu militari valorosi, nu este exclus ca radacinile lor sa fie de pe acolo. Exista in Arges com Corbeni, unde a fost si o cetate dacica si mai tarziu un castru Roman. Simbolul corbului cu inelul in cioc era raspandit in Tara Romaneasca si avea o semnificatie sacra din moment ce se afla in multe biserici voivodale. La romani circula de mult ideia ca Vlad Tepes, Stefan cel Mare si Matia Corvinu, erau rude. Zona care a fost colonizata cu romani din ROMA este fostul judet Romanati, in comuna Cizieni a fost gasita cea mai veche diploma din bronz care a apartinut unui nobil mult mai vechi decat familia Montmorency. Aceasta diploma de inobilare. pe numele patricianului Cisicus din Roma, a fost daruita imparatului Napoleon al III-lea, de principele Alex.Ioan Cuza I, Domnul Unirii Principatelor si se afla la muzeul Luvru.

  4. Mihai Tociu spune:

    Fara a fi specialist, consider ca conteaza mai putin ca Antonio Bonfini a ajuns cu cercetarea sa pana la intemeierea Romei, cat faptul ca cheia originii corvinestilor a fost acceptata la acea data ca fiind corbul de pe blazonul familiei.
    Imi puteti recomanda studii despre istoricul acestui blazon, va rog?

  5. sabin razorean spune:

    Interesul de a arata ca o mare personalitate este apartinator unei natiuni este justificat si corect. Vremea lui Funar a trecut si acest interes nu ar trebui sa ii deranjeze nici pe maghiari. O mica virgula despre nationalitatea lui Eminescu(eminovici).In monografia lui G.Calinescu despre Eminescu este redat un citat al poetului in care afirma si sustinea cu vehementa ca este roman. Poate ar trebui sa ii dam crezare. Istoricul Bogdan Duica intr-o lucrare sustine chiar ca originea ar fi intr-un neam de pastori sibieni IMINOVICI care s-ar fi aciuiat in zona Bucovinei in trecut.Daca ar fi fost ungur cred ca poezia lui i-ar fi placut la fel de mult. Din pacate a fost tratat in mod prea ades de Cantarea Romaniei si cu o elogiere extrema care aducea a Stejarului de la Scornicesti ceea ce a dus la o distantare a multor tineri de opera lui.Poate.Sper ca fenomenul nu este prea raspandit si printre unii profesori.Paradoxal sau nu, oare se stie adevarul despre moartea, boala, internarea si activitatea politica subversiva a lui Eminescu?
    A fost Titu Maiorescu un agent inalt al serviciilor secrete austriece? Multumim celui care ne poate ajuta in acest sens!
    PS.Intrebare de copil.Tati daca maghiarii vin din Asia pe cal de ce nu sunt si ei foarte bruneti, ba mai mult, sunt atat de multi blonzi? Ei de ce nu isi spun unguri si isi zic numai maghiari?

  6. OLorand spune:

    Sabine,
    Noi maghiarii il consideram maghiar pe Mátyás, fiindca avea mama maghiara (Szilágyi Erzsébet), plus ca fratele sau si el au primit nume maghiare (László si Mátyás). Voi il numiti roman pt ca avea tata de origine romana. Cine are dreptate, eu sigur nu stiu, nu sint atit de educat, doar am citit controverse 🙂
    Maghiarii vin din Asia, dar au gene mixte. Lingvistic sint inruditi cu finlandezii, si intre ei gasesti citiva blonzi. Eu sint brunet 🙂
    Termenul de ungur/hungarian/ungarn/Hongrie vine de la un vechi „imperiu” Onogur-Bulgar: triburile maghiare sau mutat aici, ceea ce a facut ca si ei sa fie numiti onoguri de altii:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Onogurs

    • GetBeGet spune:

      OLorand: Denumirea de ungur vine de a raul Ung, din Slovacia, locul unde s-au asezat o perioada triburile maghiare. Denumirea vine de la slavi, care il numeau in deradere pe conducatorul maghiarilor Duce de Ung, care a dat mai tarziu numele de unguri.
      Denumirea de „bozgor” data peiorativ ungurilor de catre popoarele stapanite de regele ungur, nu este un nume jignitor. Maghiarii erau putini si detineau fraiele feudale ale intregii comunitati nomade, dar ei adusesera din Asia Centrala multi slujitori bashkiri, mai numerosi decat maghiarii. Maghiari le ziceau la bashkiri „boshkora”, de aici si denumirea boshkori=opincari, un nume peiorativ in limba maghiara, bashkirii fiind marea masa slugilor. De aici au preluat slavii forma „bezgora” sau „byzgora”, care s-ar traduce „fara munte”, bez=fara, gora=munte, probabil si din cauza ca maghiarii fiind crescatori de cai cautau campia, in acele timpuri nu-i interesau dealurile si muntii.
      Maghiarii au fost numiti „sugativa popoarelor” pentru ca maghiarizau pe toata lumea care le cadea sub stapanire, probabil nu aveau harul de a invata limbile altora, limba comuna fiind o necesitae de comunicare intr-o oaste nomada. Caracteristicile rasiale ale maghiarilor s-au pastrat foarte putin (ochii oblici, parul drept, barba rara, pometii fetzei proieminenti, picioare curbate de calaretz), ei nu au fost niciodata numerosi dar au maghiarizat prin varii metode, marind-u-si permanent numarul. Astazi ungurii sunt un popor complect eropenizat europenizat, multi unguri fiind valahi, slavi si germanici. Asezarealor in Campia Panonica (Pusta Ungara), s-a produs peste marea masa de pastori valahi. Valahii erau crescatori de vite si oi iar maghiarii erau crescatori de cai, de aici dispretul calaretzului de stepa pentru pastorul autohton. Ungurilor le vine greu sa creada ca au acelelasi ADN cu romanii si nici nu-si doresc asta, dar incapatanarea nu ajuta, datele ADN sunt concludente: nu au nimic asatic, dar sunt aceleasi gene cu valahii, slavii si germanicii.

  7. Dănuţ spune:

    Cred, de fapt sigur, că postarea mea vine prea târziu ca să fie parte la polemică, dar poate face unele precizări.
    La vremea respectivă naţiunile nu se defineau la fel ca azi. Spre exemplu nu puteai să fii ungur şi ortodox sau român şi catolic (în Ardeal zic !). În clipa în care te converteai la catolicism deveneai membru al naţiunii maghiare. Este cazul nobilimii române care de la supunerea Transilvaniei faţă de regatul Ungariei au fost supuşi presiunilor în această direcţie. (presiunea a scăzut simţitor în timpul lui Sigismund de Luxemburg şi până la Matei Corvin din cauza rolului militar jucat de români – ameninţarea turcească; imediat apoi a urmat Mohacs şi regatul maghiar a dispărut, deci şi nevoia de militari). Practic pentru a fi recunoscut ca nobil era nevoie să te converteşti la catolicism. Nobilii români din Transilvania au avut de ales: au devenit maghiari şi s-au integrat aristoraţiei maghiare păstrându-şi titlurile sau au decăzut la statutul de ţărani, iniţial liberi, dar tot ţărani. Nu a fost o alegere „naţionalistă”, ci mai degrabă confesională. A mai existat a 3-a cale, dar exepţională, cazul lui Bogdan din Cuhea – Maramureş care a plecat în Moldova ca să fie liber ocupând o marcă a regatului Maghiar pe care a extins-o într-un stat independent (şi asta tot în sens medieval, nu modern), Moldova.
    Pentru oamenii de rând nu se punea problema de naţionalitate sau etnie, ei neavând rol politic, ci doar pentru elite. Discuţiile pe la colţuri despre regele Matia nu vizau puritatea rasei lui, ci faptul că românii rămaşi erau la momentul ăla majoritar ţărani, deci era un dispreţ social, nu naţional.
    O notă despre rasă şi ungurii blonzi. De analizat, nu o absolutizez, dar gândiţi-vă dacă nu cumva noi ne definim naţionalitatea proprie pe baza limbii pe care o vorbim. Nimeni nu mai poate vorbi azi despre o naţiune secuiască, ci ei vorbesc despre sine şi se vorbeşte în numele lor despre naţiunea maghiară, deşi sunt neamuri diferite şi se defineau ca atare în urmă cu 175 de ani (şi anterior, evident !). Apoi câţi dintre românii de azi sau ungurii de azi nu au între înaintaşi şi strămoşi de altă naţie, dar se definesc a fi români, respectiv unguri pentru că vorbesc limba respectivă. Sunt aşa o mulţime de amănunte care arată o altă origine, dar ne definim de o rasă sau alta pe baza limbii vorbite.
    Şi legat de asta: cred că naţiunile moderne (aşa cum se definesc azi) au distrus identităţile locale medievale. Cel mai evident este cazul ungurilor din Ardeal care aveau un voievod (! un voievod, ca românii de dincolo de Carpaţi !), o identitate de ardeleni separaţi de regatul Ungariei, o ţară a lor, dar care după 1848 şi-au pierdut autonomia (ca să nu spun independenţa) în numele unităţii naţiunii maghiare.

    • GetBeGet spune:

      DANUT, citeste Biblia. Din timpurile biblice popoarele se diferentiau intre ele nu numai dupa religii ci si dupa alte criterii. Iudeii erau altceva fata de filistinieni, erau natiuni diferite, zicem natiune din cauza ca nu am cuvantul potrivit, natiunea a aparut si s-a impus odata cu revolutia franceza. Erau popoare biblice si erau si triburi si ginti. Pentru romanii sedentari, popoarele barbare, aflate pe o treapta de dezvoltare inferioara, trebuie sa fi fost foarte ciudati si salbatici. Romanii aveau sate in care traiau comunitati cu interese economice comune, navalitorii aveau salashe, shatre, tabere, hoarde, era altceva. Chiar in interiorul Romaniei, taranii plugari din campie, priveau cu ingrijorare inceputul transhumantei de primavara care de multe ori trecea peste semanaturi si cea de toamna care dadea mai putina bataie de cap dar ocupa drumurile, caci prin 1950 curgeau ciopoarele si si turmele ca niste viituri de vite si de oi, de se revarsau peste tot locul. Erau si conflicte intre pastori si plugari. Apoi s-au reglementat lucrurile si s-a facut liniste. Revolutia franceza a insemnat un mare progres pentru istorie. Romanii stiau din totdeauna cine sunt, vorbeau aceeasi limba, aveau aceleasi obiceiuri si traditii iar nasterea natiunii romane nu a fost o problema cum a fost la italieni sau germani, care s-au nascut ca natiuni in acelasi timp cu Romanii (1859 Unirea Mica), Italia (1864?) si germanii ceva mai tarziu( cand s-a nascut statul Germania). Si inainte de a fi natiuni, toate popoarele stiau cine sunt si de unde vin si care e diferenta si asemanarile cu alte popoare.

  8. Mátyás spune:

    Mi-a făcut mare plăcere să citesc articolul. Felicitări petru autor. Tatăl meu când m-am născut avea nevoie de eforturi imense ca să explice conducerii comuniste că Mátyás nu-i identic cu Matei. Lui-i datorez că în certificatul meu de naştere scrie Mátyás.

    Din opinia mea naţionalitatea se ţine de cultura în care te-ai născut şi te-ai crescut. Eu mă consider maghiar din Transilvania. Sunt fericit, că trăiesc în Ardeal, pritetenii mei români tratează pe mine ca partener egal (nici eu nu mă consider suprem din cauză că sunt maghiar), cu tot că vorbesc „puţin-ungur-la-mine”. Sper că peste câţiva ani Mathias Rex – fiind şi el un „homo transilvanicus” – ca persoanalitate istorică pe care respectăm în mod egal, o să consolideze legătura între noi, maghiari, români, germani trăind împreună în Transilvania de secole. Din păcate astăzi de multe ori pe deopotrivă simt dezbaterile despre originea lui că ne separă.

    Câteva vorbe despre voievod. Este o denumire de origine slavonă pentru conducători militari în evul mediu timpuriu, preluată în mod egal şi de maghiari şi de români. De fapt numai până ~1526 (bătălia de la Mohács) avea Transilvania voievod, care era vasalul regelui maghiar. După Mohács Transilvania a devenit „independent” (cât era posibil între imperiul Habsburgic şi cel Otoman), după aceea se numea principat. János Zsigmond era primul care se considera „princeps transilvaniae”. Odată cu declinarea imperiului otoman Apafi Μihály al II-lea, ultimul principe al transilvaniei cedează transilvania imperiului habsburgic. Diploma Leopoldinum emisă de Leopold I. în 1690 consideră Transilvania aparţinând imperiului Habsburgic. De aici încolo Ardealul avea guvernator până în 1869 (după 1867 s-a format Imperiul Austro-Ungar nu mai era nevoie de acest titlu).

    • MosNae spune:

      Matyas, toata stima pentru un baiat ca tine. In viata mea s-a intamplat sa fiu in spital in Belgia si imi aduceau la salon mancare cel putin ciudata: friptura cu ananas, banane cu carne, etc. Dar intr-o zi a venit un student medicinist ungur, Matyas, care a inteles situatia mea si s-a oferit sa imi gateasca mancare unguresca, ca bucatariile romano-maghiare se aseamana, asa am am scapat de bucatele exotice. Era un baiat exceptional, mergea des in vacante la Costinesti. In istoria lor romanii si ungurii au tinut piept impreuna navalirilor tatarilor si turcilor, occidentalii ar trebui sa le fie recunoscatori, dar recunostinta este floare rara. Am avut o cumnata unguroaica, o persoana deosebita, mult respectata de toata lumea, pe care o deplange toata lumea ce a cunoscut-o.

  9. SeptemCastra spune:

    @Matyas> Iar intre 1918 si 1920 Transilvania a avut presedinte al Consiliului Dirigent, adica un fel de premier al provinciei.

  10. […] Matei Corvin, Matia, protest, statuia Matei Corvin, UDMR by olahus Soclul de la statuia lui Matia “Matei” Corvin din Cluj s-a ales c-un “Muie UDMR”. Un martor spune ca […]

  11. […] – şi cel al evanghelistului Matei, dat acestui suveran de istoricii români.” SURSA http://septemcastra.cluj.travel/2010/03/de-ce-matia-si-nu-matei-sau-matyas-povestea-unor-nume-ilustr… Academicianul Ioan-Aurel Pop adaugă : „Cine are răbdare să parcurgă textul până la […]

  12. Dorin spune:

    Mi greu sa cred ca Matei si Matia nu au aceeasi origine etimologica, acelasi radical de provenienta MAT-. Mi se pare chiar ilogic…

    • marius spune:

      De fapt ,nici nu sunt doua nume diferite ci acelasi scris diferit.Conform dictionarului etimologic online ambele provin din evreiescul Mattathyah ,nume compus din mattah-dar,cadou si yah -prescurtarea de la Yahve-Dumnezeu,deci „darul lui Dumnezeu”.Acest nume evreiesc a fost transcris in greaca Mattathias si apoi prescurtat Matthaios care ,la randul sau ,a fost transcris in latina ,nu stiu de ce,in doua versiuni:Matthaeus de unde vine Matei si Matthias -Matia.Deci abia in latina sunt doua nume distincte…Asa ca presupusa greseala Matei in loc de Matia nu numai ca nu e mare ci ,parerea mea,nici macar nu e greseala .Pt ca mi se pare ca e logic si chiar onorabil sa fie folosita versiunea care are mai mult sens in limba romana.La fel cum in maghiara versiunea Mahyas are mai mare relevanta …

Leave a Reply