Feed on
Posts
Comments
Franz Joseph în 1859m la şapte ani după vizita în ardeal

Franz Joseph în 1859

S-a întâmplat în 1852 să fie ultima oară când un împărat a vizitat Transilvania. Împăraţi nici nu mai există, cu excepţia celui al Japoniei, aşa că o întoarcere în timp, pentru a vedea cum au înfăţişat cronicarii vremii intrarea împăratului Franz Joseph în Ardeal poate fi interesantă. 
Cele descrise mai jos în „Gazeta Transsilvaniei” s-au întâmplat pe Dealul Coşeviţei, comuna Margina, judeţul Timiş, deal pe care se ridica piatra de hotar dintre Banat şi Transilvania. De menţionat că primii care i-au urat bun venit împăratului în Ardeal au fost preoţii români, înaintea nobililor maghiari, lucru explicabil prin timpul scurt trecut de la Revoluţia maghiară din 1848/49.

„Ziua de astăzi va străluci totdeauna în analele patriei noastre căci în această zi calcă Maiestatea Sa, cavalerescul nostru împărat, a cărui venire o aşteptăm cu atâta dor, întâia oară pe pământul patriei noastre în Ardeal. Abea se ivi ziua cu fenomenele sale şi îndată putea oricine observa că are să urmeze un eveniment extraordinar, fiindcă se vedeau pretutindeni mulţimi peste mulţimi de oameni cu sufletele pline bucurie alergând către punctul acela al graniţei pe unde se ştia că va intra Maiestatea Sa din Banat în Ardeal. Pe vârful dealului Coşeviţei, unde se împreună aceste două ţări era ridicat un arc de triumf foarte măreţ şi pompos infrumuseţat cu flamurile negre-galbene, roşii-albe şi vinete-galbene-roşii cu inscripţiunea «Viribus Unitis».

Pe la 9 ore Serenitatea Sa Domnul guvernator militar şi civil, Principele de Schwarzenberg, care ieşiseră până la Petrovaradin înaintea Maiestăţii Sale şi numai alaltă ieri s-au fost reîntors în Dobra, ieşi însoţit de mai mulţi demnitari militari şi civili spre întâmpinarea Monarhului la graniţa ţării sieşi încredinţată.

Peste o jumătate de oră sosi spre acelaşi scop şi Preasânţia Sa Domnul episcop diecesan baron Andrei Schaguna, petrecut de mai mulţi protopopi şi preoţi.

Tot aici se adunaseră şi o elită numeroasă de nemeşi maghiari din părţile Hunedoarei. Către amiazăzi pe când se aştepta sosirea Maiestăţii Sale, se postară toţi, veniră spre întâmpinarea Monarhului lângă arcul de triumf, anume Prea Sfinţia Sa D. Episcop şi cu preoţimea îmbrăcaţi în odoarele cele mai pompoase bisericeşti pe partea arcului către Banat, iară poporul şi tinerimea şcolară din satele de prin preajmă pe cea de către Ardeal.

La 12 1/2 ore un dragon călare aduse ştirea că Maiestatea Sa se apropie de graniţă. Peste un pătrar de oră începu a se zări un nor de pulbere şi curând după aceea a se auzi vuietele poporului, care sta adunat pe amândouă laturele ale drumului. Acum ochii tuturor se ţintiră într’acolo şi o tăcere sărbătorească se iscă în jurul arcului. La 1 oră sosi Maiestatea Sa – având înainte mergătoriu pe Guvernatorul de Ungaria, Arhiducele Albrecht – la graniţă şi se dădu din trăsură jos între vivatele cele mai entuziaste. După ce fu întâmpinat de Principele Gubernator şi i se prezentară amploaiaţii militari şi civili, care se aflau de faţă apoi Maiestatea Sa îşi îndreptă paşi săi către D. Episcop şi preoţimea Română. Atunci Prea Sfinţia Sa rosti către Maiestatea Sa cu glas răsunătoriu în numele clerului şi poporului Român din eparhia sa următoarea cuvântare omagială în limba germană:

Andrei Şaguna

Andrei Şaguna

Maiestate c.m. Apostolică!
Prea Îndurate Doamne şi Împărate

Nu marginile expresiunilor noastre sunt şi marginile simţămintelor, pe care doreşte astăzi inima noastră să le exprime. Nici o palmă de loc nu au mai rămas în monarhia cea mare a Maiestăţii Voastre, unde nu v-aţi îngrijit părinteşte de popoarele Austriei cele unice şi de trebuinţele lor.

Aceasta se vede luminat ca soarele din ostenicioasa călătorie, cu care Maiestatea Voastră Vă înduraţi prea graţios a noroci întreaga Monarhie. Această întreprindere mărinimoasă şi adevărată împărătească ne dă o materie bogată nu numai pentru descrierea strălucitelor virtuţi împărăteşti cu care dumnezeeasca providenţă au înzestrat pe Maiestatea Voastră într-o măsură atât de mare, dară şi pentru tradiţiunile orale, prin care ni se dă bază nouă de a îmbărbăta şi a învăţa pe următorii noştri şi cei mai târzii credinţa şi alipirea către Unsul Domnului.

Facerile de bine cele prea înalte, pe care popoarele Austriei cele unite, prin urmare şi noi le dobândim zi în zi de la Maiestatea Voastră, sunt tot atâtea incitamente, care ne adună pe noi astăzi de aproape şi de departe împrejurul Maiestăţii Voastre, înnăscutul nostru Monarh prea graţios, pentru ca şi noi să ne facem părtaşi de norocirea de care s-au bucurat milioane de sudiţi credincioşi Maiestăţii Voastre – şi cu cea mai profundă demisiune să aducem Maiestăţii Voastre cea mai fierbinte a noastră mulţumire – însoţiţi de simţămintele celei mai adânci veneraţiuni penru această nouă graţie împărătească şi mai mult decât părintească şi totodată să renoim şi cu această ocasiune omagiul nostru de supunere cu acea mărturisire sinceră, că ne simţim datori înaintea ceriului şi a pământului de a ne nevoi ca prin purtarea noastră să ne facem şi în viitor vrednici de această graţie prea înaltă a Maiestăţii Voastre.
Îndurate Maiestate a primi această a noastră prea suspusă mulţumită şi omagiu, căci nu vom lipsi niciodată în nevinovăţia inimii noastre a servi Maiestăţii Voastre totdeana cu credinţă şi a fi ascultători.

Vivat!

Încetând vivatele cele entuziaste, se îndură Maiestatea Sa a răspunde, că cu deosebită plăcere primeşte omagiul Românilor şi că e încredinţat că Românii şi pe viitor, ca şi până acum îi vor fi credincioşi.

Între strigările cele de bucurie, ce produse aceste cuvinte prea graţioase ale Monarhului se îndură Maiestatea Sa a mai vorbi cu prea Sfinţia Sa şi a întreba despră numele preoţilor din suita Sfinţiei Sale, apoi trecând pe sub arcul de triumf se apropie de nemeşii maghiari, care salutară pe Maiestatea Sa în numele nobilimii din comitatul Hunedoarei şi se învredniciră a dobândi răspunsul: că Maiestatea Sa primeşte cu îndestulare omagiul lor, şi că are nădejde, că prin faptele lor se va nevoi a corespunde aşteptărilor Maiestăţii Sale

Între vivate entuziaste se sui apoi Maiestatea Sa în caretă, şi plecă către Dobra. Cu această ocaziune mai mulţi dintre popor înmânară Maiestăţii Sale rugări, pe care Monarhul le primi cu toată blândeţea. (Gazeta Transsilvaniei, Nr. 54, Braşov, 1852, pp. 205-206, reprodusă în Doru Radosav, „Arătarea Împăratului”, Cluj, 2002)

Leave a Reply