Feed on
Posts
Comments

de Gábor Egry[1]

România ca federaţie… Oricât de ciudată poate părea azi multor români, ideea nu este nouă. După Marea Unire, aceasta organizare era dorită de o parte a elitei politice ardelene, în frunte cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod[2]. Dar, cum rezultă dinscrisoareaacestuia din urmă catre Maniu, pe care opublicăm, în premieră pe internet, planurile lor nu erau pe placul premierului României, Ion I C Brătianu, adept al statului unitar.

Cu experienţa autoorganizării politice şi a conducerii unei reţele dense de instituţii economice, sociale şi de educaţie, elita românilor ardeleni a ajuns după 1918 să conducă de facto o ţară. Consiliul Dirigent a reprezentat o formă veritabilă de guvernare autonomă, bazată pe tradiţiile administrative şi legale ale Ungariei şi Ardealului, foarte diferite de cele de peste munţi.

Majoritatea membrilor Consiliului Dirigent al Transilvaniei, decembrie 1918. Primul din stânga, jos, este Alexandru Vaida-Voievod, iar al treilea, Iuliu Maniu.

Pe deasupra, acest grup nu avea de gând sa renunţe uşor la putere şi vedea altfel organizarea României decat elita regăţeană a lui Ion I.C. Brătianu.

Viitorul ţării se afla printre temele discutate de Vaida-Voievod cu Brătianu în primăvara lui 1919 la Paris, unde cei doi participau la Conferinţa de Pace [3]. Pe 1 Mai 1919, Vaida i-a prezentat liderului liberal un plan foarte detaliat al unei constituţii bazate pe principiul federativ. Uşurinţa cu care i l-a propus premierului şi cu care îi relatează discuţia lui Maniu sugerează că această acţiune nu era improvizată, ci parte a unui plan. Arată nu doar insistenţa acestui grup asupra unei soluţii administrative diferite, ci şi faptul că se vedea, cu mândrie şi curaj, ca egal al guvernului de la Bucureşti.

Statele Unite ale Austriei Mari, imaginate de Aurel C. Popovici (detaliu).

Ideile lui Vaida se bazau pe sistemul administrativ şi juridic al Cisleithaniei [4] şi tradiţia ideologică a federalismului centralist (imperial) -un curent nefamiliar elitei bucureştene, dar popular în Austro-Ungaria. Cel mai notabil plan federalist centralist a fost Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich al lui Aurel Corneliu Popovici, care, la fel ca Vaida, era membru al aşa-numitului Cerc Belvedere al Arhiducelui Franz Ferdinand.

Arhiducele Franz Ferdinand ca (viitor) împărat al Austrie.

Arhiducele insuşi s-a pregătit pentru viitorul său rol de monarh, plănuind să scape de slăbiciunile Imperiul, aşa cum le percepea el. Mai exact de Dualism (care, în opinia sa, făcea din Monarhie o Mare Putere ineficientă) şi de chestiunea naţionalităţilor. El a cochetat chiar cu ideea înlăturării guvernului ungar cu ajutorul acestora din urmă şi al armatei. Aliaţii săi apropiaţi au dezvoltat planuri de reorganizare a Monarhiei[5]. Vaida chiar a putut imagina un plan de uniune personală a României cu Monarhia Habsburgică.

În acest context, ceea ce Vaida ii propunea lui Brătianu nu era altceva decat o reînfiinţare a Austriei în cadrul Romaniei Mari!

La sfârşitul lui 1919 Alexandru Vaida-Voievod avea să devină cel dintâi premier ardelean al României.

Totusi, aşa cum reiese clar din relatarea lui Vaida, nici el şi nici Brătianu nu aveau de gând să renunţe la principiul Statului Naţiune şi amândoi erau naţionalişti români convinşi. În acest sens este relevant raţionamentul lui Vaida: considera federalizarea drept cea mai uşoară cale de a reduce reprezentarea minorităţilor în Parlament.

Din contra, Brătianu işi justifica ideea de stat unitar prin nevoia unui aparat statal puternic, care să se opună pericolelor diversităţii. Pe de altă parte, scrisoarea sugerează-fără să o dovedească neapărat -că Brătianu însuşi nu era convins ca toate provinciile împărtăşeau entuziasmul unirii.[6]

Ion (Ionel) I.C. Brătianu

Scrisoarea lui Vaida ne arată, cel puţin de două ori, în ce măsură unele naraţiuni istorice de azi sunt constructe ale politicii. Mai întâi, Vaida avea îndoieli, indiferent cât de mici, cu privire la teoria continuităţii. Semnificativ nu este faptul în sine, ci acela că fruntaşul român nu considera continuitatea importantă pentru a justifica pretenţiile românilor asupra Ardealului. Apoi, Vaida vede în sistemul ungar al administraţiei locale şi un mijloc de dezvoltare a „constiinţei autonomiste” în rândul românilor. Pare o raportare mai bună la Ungaria epocii dualiste decât ne-am fi aşteptat să aibă fruntaşul român, influentaţi de stereotipurile privind nemărginita opresiune maghiară[7]. Rândurile în cauză sugerează şi faptul ca diferenţele de cultura politica şi de societate intre românii regăţeni şi ardeleni au reprezentat un impediment semnificativ în procesul unificării naţionale.

Gábor Egry (n. 1975 la Miskolc, Ungaria) este istoric, PhD, cercetător la Institutul de Istorie Politică, redactor-şef al revistei Múltunk. A scris trei cărţi, din care două despre Ardeal: Az erdélyiség színeváltozása. Kísérlet az Erdélyi Párt ideológiájának és identitáspolitikájának elemzésére, 1940-1944. Napvilág Kiadó, Budapest, 2008. („Transfigurarea transilvanismului. O încercare de analiză a ideologiei şi politicii identitare a Partidului Ardelenesc, 1940-1944”) şi Nemzeti védgát vagy szoldíd hasznoszerzés? Az erdélyi szászok pénzintézeti rendszere és szerepe a nemzeti mozgalomban (1935-1914), Pro Print, Csíkszereda (Miercurea Ciuc), 2009 („Şanţ de apărare al naţiunii sau orientare moderată către profit? Sistemul financiar al saşilor transilvăneni şi rolul său în mişcarea naţională (1835-1914”)) A fost bursier al Colegiului Noua Europă la Bucureşti (Octombrie 2009 – Februarie 2010).


[1]

Traducere şi adaptare de Olahus

[2]

Înainte de finalul Conferinţei de Pace de la Paris, gruparea Maniu-Vaida-Voievod controla Consiliul Dirigent. Singura opozitie notabilă în randul ardelenilor era reprezentată de Octavian Goga, care se alăturase Partidului Conservator-Democrat (1908-1922). Despre ideile autonomiste ale lui Iuliu Maniu, vezi şi aici.

[3]

La Conferinţa de Pace, Brătianu era şeful delegaţiei românesti, iar Vaida-Voievod reprezenta Transilvania, în cadrul aceleiasi delegaţii. Vaida deţinea Resortul de Externe şi Presă din cadrul Consiliului Dirigent, fiind şi unul dintre cei patru vicepreşedinti. Vezi aici.

[4]

Cisleithania era o entitate structurată, provinciile aveau propriile parlamente, administraţii (dar nu guverne), aceste parlamente emiteau decrete şi ordine, care însă nu aveau o putere mai mare decât legile imperiale; în cele mai multe provincii limbile naţionalităţilor erau oficiale, alături de germană, etc. Nu era o federaţie în sensul strict al cuvântului, dar era departe de a fi un stat unitar.

[5]

Intervenţia Arhiducelui a fost decisivă în 1913, când conducătorii Partidului Naţional au refuzat oferta de apropiere a lui István Tisza.Tisza era dispus să  garanteze românilor de la 50 pana la 60 de locuri în Parlament şi concesii cu privire la folosirea limbii române şi a simbolurilor naţionale româneşti. Este de menţionat şi faptul că, de la sfârşitul anului 1914 si până la inceputul lui 1915, guvernul ungar a permis românilor folosirea publică a simbolurilor şi culorilor naţionale, ca rasplată pentru serviciul credincios al soldaţilor români. Vezi decretul 8400/1914 al Ministerului de Interne Ungar.

[6]

E de dorit, fireşte, sa tratăm astfel de afirmaţii izolate cu precauţie. Contextul –conflictul lui Brătianu cu Iancu von Flondor, un aristocrat român din Bucovina, care se lupta cu Ion Nistor pentru conducerea provinciei– indică faptul ca remarca ar fi putut avea scopuri politice, fără sa reflecte convingerile premierului.

[7]

Viziunea lui Vaida corespunde evaluării pozitive pe care a facut-o comitatelor şi alţi membri marcanţi ai Partidului Naţional Român. De exemplu, Ion Lapedatu vedea similar, în memoriile sale, viaţa politică din comitate.

11 Responses to “Brătianu vs Vaida-Voievod: Când România Mare se vede altfel peste Carpaţi”

  1. Ovidiu spune:

    vezi şi :
    PROIECTE TRANSILVANE CA RĂSPUNS LA CRIZELE
    INTERNAŢIONALE DE LA ÎNCEPUTUL VEACULUI XX
    http://www.edrc.ro/docs/docs/transilvania/114-154.pdf

    Imperiul Austriac a avut marea şansã de a transforma Europa
    Centralã într-un stat puternic şi unitar. Însã austriecii erau din
    pãcate divizaţi la rândul lor între un naţionalism arogant
    pan-german şi propria misiune central-europeanã. Ei nu au
    reuşit sã construiascã o federatie a unor naţiuni egale, iar eşecul
    lor este rãspunzãtor de dezastrul întregii Europe. Nemulţumite,
    celelalte naţiuni ale Europei Centrale au pulverizat Imperiul în
    1918, fãrã a realiza faptul cã, în ciuda solutiilor sale inadecvate,
    era de neînlocuit“.

    Milan Kundera, Un Occident Kidnappé ou la tragédie de l’Europe Centrale, în „Le Débat”, 27 noiembrie 1983)

    • Preda spune:

      Despre nostalgia imperiului s-au scris, si mai ales dupa ’90, atatea debitari amnezice – Kundera este o floricica fata de ele. Pentru ca afirma clar „A avut sansa sa devina”, nu spune a fost, nu spune a fost mai bine si acum este mai rau pentru ca nu s-a pastrat.

      Rareori o tema mai irationala ca nostalgia imperiului. De cate ori am auzit chiar fraza „natiunile traiau totusi mai in pace sub Austria, decat de cand sunt independente” – selfexplanatory escapism. Mie mi se pare ca forta irationala cea mai puternica provine din faptul ca o Europa si o lume cu o forma ceva mai umana a fost spulberata de primul razboi. Cine a avut bunici maturizati inainte de 1914 stie de ce vorbesc – oameni cu o rezerva de incredere in omenie si in viata care nu s-a mai reincarnata cu aceeasi inocenta dupa razboi, s-a dus. Si amintirea acelei „inocente” antebelice, este sursa nostalgiei, care se confunda cu Austria – iata eu nu sunt Austrodependent, dar si sub Carol I a ramas ceva de neinlocuit in urma. Totusi nici un „regatean” nu pune acea pierdere in spinarea pierderii Regatului. Incongruente poetice! Cu ratiunea insa de neconceput.

  2. Darius spune:

    Si daca spune un tip ceva hai sa il credem („era de neinlocuit”). Hai sa fim seriosi,imperialii (e demonstrat) sunt insensibili la necesitatile supusilor,se straduiesc sa exploateze cat mai mult si atat.
    E evident ca doar Napoleon a incercat sa inradacineze niste drepturi pentru oamenii de rand.
    Ceilalti austrieci,turci,unguri,tatari,rusi……. au dovedit cu varf si indesata ca un imperiu nu e bun.

  3. atol spune:

    Desi romanii transilvaneni isi vedeau viitorul in interiorul unui stat de tip federal sub dinastia Habsburgilor, maghiarii ( in acele timpuri nu erau interesati de federalizare, autonomie ) au facut tot ce se poate, ca doar de aia este ei cei mai desptepti, ca sa le scoata romanilor din cap ideea. Legile unirii din 1848, atitudinea fata de Dieta de la Sibiu, politicile de dupa 1867 au contribuit la aceasta . La 1918 populatia de rand nu s-a opus unirii totale si neconditionate cu Romania. Este adevarat ca unii lderi romani au cochetat cu autonomia Ardealului dar nici acestia nu s-au opus cu toata forta unirii neconditionate. Bratianu a inteles perfect ca unirea neconditionata si crearea unui stat centralizat era singura solutie pe termen lung. Timpul i-a dat dreptate.

    Ovidiu , nu Imperiul Austriac ci Imperiul Austro-Ungar- o nuanta importanta. Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu , Aurel C. Popovici se adresau pentru obtinerea drepturilor nationale direct Vienei si nu Budapestei , unde nu aveau nici o sansa- inca o data: la vremea aceea ungurii nu voiau nici autonomie nici federalizare desi erau minoritari in Ungaria Mare.
    Nu numai austriecii au fost de vina ci in special maghiarii care nu au vrut nici in ceasul al 12-lea sa recunoasca drepturi celorlalte nationalitati.
    Cat despre afirmatia lui Kundera:”Nemulţumite,
    celelalte naţiuni ale Europei Centrale au pulverizat Imperiul în
    1918, fãrã a realiza faptul cã, în ciuda solutiilor sale inadecvate,
    era de neînlocuit“., eu o consider neadevarata in special in cazul Romaniei. Pentru cine era de neinlocuit? Ar fi avut romanii drepturi nationale in teritoriile in care erau majoritari? Nu cred. La stilul in care ungurii se ocupau cu maghiarizarea in cateva decenii nu se stie cati locuitori ai Ardealului s-ar mai fi declarat romani.
    Cat despre ideea ca Romania ar trebui sa se federalizeze mi se pare ca fiind total nerealista.

  4. SeptemCastra spune:

    @Atol: sunt de acord cu tine, pana la comentariul pe marginea opiniei lui Kundera. Trianonul este rezultatul lipsei de viziune a clasei politice maghiare de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, care in locul unui parteneriat cu minoritatile (romana si slovaca in special) a incercat sa aplice un sistem apropiat de cel de Apartheid.

  5. atol spune:

    O prima problema: nu am vazut pana acum argumentele istorice, politice etc. in sustinerea afirmatiei ca Imperiul Austro Ungar ar fi de neinlocuit. Istoria a demonstrat ca statele federale din zona nu au rezistat- din motive interne dar si externe( se pot detalia fiecare).
    A doua problema : au facut romanii o greseala ca s-au unit formand un stat national? Care sunt argumentele ca romanii au gresit? Ideea de unitate a romanilor nu este viabila?
    O a treia problema care se naste din a doua: cine avea dreptul sa hotarasca soarta Ardealului? Ardealul a fost parte a Ungariei doar de la 1867 pana in 1918. In rest a fost un principat autonom condus de elementul maghiar dar locuit in majoritate de romani.
    Daca privim Unirea de la 1918 prin prisma evenimentelor de astazi putem spune ca ceea ce s-a intamplat la 1918 a fost precedentul pentru Kosovo si nu invers.

  6. OLorand spune:

    atol: Ardealul a facut parte regatului ungar intre sec X si XVI (1526). Dupa acea a venit vreo 170 de ani de principalitate independenta condusa de maghiari. Dupa aceaa fost un principat separat vreo 150 de ani in imperiul habsburgic pina la revolutia din 1848-49 , dupa care iarasi provincie separata pina la ausgleich din 1867 (inca 18 ani). Adica a fost parte integranta ~570 de ani, si provincie independenta/separata ~340.
    Nu inteleg de ce aceasta minimalizare. Are vreo importanta asupra prezentului sau a viitorului ei? Ca eu sincer nu cred.

  7. Andrei spune:

    @Atol – Lorand are dreptate, nu minimaliza cei 570 si ceva de ani, e un element crucial! Cat despre statele federale – au supravietuit. Ia ca exemplu Elvetia, in acea perioada era deja federala de ceva vreme! Iar in ceea ce priveste greseala romanilor ardeleni… priveste in jur si spune-mi ce vezi! La unire Transilvania era net superioara Regatului Romaniei din toate punctele de vedere. Incepand cu 1918 Bucurestiul a incercat sa ne ajunga… dar mai mult ne-a tras in jos. Hotie, miticism, practici otomane (cu mita in frunte), lene, mizerie.. intr-un cuvant – balcanism. Noi nu eram asa. Dar ce doare cel mai tare e uniformizarea incurajata decenii la rand de Bucuresti – moldoveni si olteni adusi mai mult sau mai putin cu forta in Transilvania, ardeleni mutati prin Dobrogea sau fundu’ Moldovei. Si nu ma refer numai la perioada comunista! Asadar… nu era mai buna o federalizare a Romaniei in 1919? Priveste Germania! E federala! pentru ca nici noi nu avem chiar atatea in comun… Avem limba (ca si in Germania), avem cateva obiceiuri comune (multe care sunt de fapt generalizate artificial de la o provincie la intreg teritoriul tarii), dar cam atat! De ce istoria Transilvaniei, basmele transilvanene (da, exista si de alea, dar nimeni nu le baga in programa scolara, ca nu sunt din vechiul regat!) si cultura transilvaneana nu se studiaza in scoli? De ce in manualele de istorie evul mediu incepe cu Dragos voda si Radu Negru-Voda (sec. XIV) si nu cu primul voievod al Transilvaniei – Leustachios (sec. XII), sau chiar cu princeps Mercurius (inceput de sec. XI), asta ca sa nu mai vorbim de Migratii (sec. V/VI – IX)? De ce tot noi suntem aia ignorati si bagati sub pres? Pana si la rectificarile bugetare noi suntem lasati la urma, desi contribuim cel mi mult la PIB (mun. Bucuresti nu se pune ca e capitala)! Bine ca noi muncim ca la altii sa li se falfaie (scuzati expresia)! Ti se pare normal? Mie nu, de aceea vreau federalizare! Nu desprindere, ci federalizare. Unirea nu trebuie desfacuta.

    • Preda spune:

      „cultura transilvaneana nu se studiaza in scoli” – dar Rebreanu, Blaga, Cosbuc, Goga, ce sunt ei? Bucovineni sau Gagauzi? Ce e cu voi oameni buni?

    • Preda spune:

      Andrei, Lorand @ „nu minimaliza cei 570 si ceva de ani, e un element crucial!”. Sa nu ii minimalizam, dar haide sa ii discutam cinstit! Vorbim de la 1000 la 1500, mai bine de jumatate din aceasta perioada, pana la 1300 este documentata in total dupa cunostintele mele de nu mai mult de doua trei documente. Incontestabil este numai faptul ca maghiarii de azi pot revendica continuitatea coroanei Ungare de atunci, romanii nu.

      Dar dincolo de asta, ce era Ardealul, nu putem sa speculam cu gandirea romantica a secolului 19, care a nascut si excesele nationaliste. Fara de indoiala existau anumite acte de vasalitate cumva a Ardealului – ce insemnau ele? Avem doua posibile indicatii: sa ne uitam la Occidentul mai bine documentat al aceleiasi epoci – Franta, Anglia, niste regi cu adevarat, la Paris si la Londra, dar influenta lor reala in provincii fiind in buna jumatate din timpuri derizorie, regatul fiind deseori o adunatura de provincii puternic „autonome” am spune astazi. Concret in Ardeal stim ca romanii aveau Universitas Valahorum – erau respectati ca un neam, ca un colectiv, greu de conceput fara conducatori proprii. Si cine conducea de facto Transilvania? Erau trimisi ai coroanei de la Budapeste – sau erau mai multi cnezi locali, care plateau vreun tribut de vasalitate la coroana – despre care si de acela putin se stie? Cert este ca a venit 1300 si dinastia exogena de Anjou ca sa se nasca dorul de a transforma relatia de vasalitate intr-un mai concreta si pragmatic controlata. Si ce a urmat a fost un lant de evenimente bine cunoscut – interventia cu trupe peste Carpati, unde pe hartie de asemenea figura fitesce vasalitate, dar cand Carol-Robert a vrut sa o puna la socoteala, a fost batut la Posada. Iar apoi descalecarea lui Dragos, tot un fel de reactie la o incercare a „centrului” de la coroana de a exercita mai multa influenta asupra „Valahilor” decat erau acestia obisnuiti si dispusi sa accepte. Si in sfarsit, edictul de la Turda care in 1355 pune abea capat autonomiei valahe pecetluite prin Universitas Valahorum.

      In aceste condictii nu putem nici sa ne inchipuim ca de la 1000-1300 Transilvania a fost un fel de principat roman de sine statator – o vasalitate laxa fata de Budapeste este incontestabila. Dar in egala masura ar fi sa umflam datele dincolo de poate, daca ne inchipuim acea perioada ca una in care Transiivania era un fel de provincie dependenta de Budapesta. Dimpotriva, era populata de valahi, deci romani, singurii despre care se spune ca aveau o stare a lor, pana cand pe la mijlocul secolului 13 li s-a acordat si Sasilor acest privilegiu. Si acestia aveau capetenii proprii, Transilvania traia o viata proprie la o anumita distanta de coroana – si in conditii de vasalitate si danii, care nu prea sunt cunoscute. Cert este ca atunci cand Franco – emigrantii au dorit o dependenta mai stranse, a iesit cu razboaie si creare de noi state, ceea ce putam intelege cumva si prin faptul ca se mergea mai departe decat erau romanii obisnuiti de la 1000 pana atunci, cu ingradirea libertatilor. Cam asta este ce se stie, si ce se stie nu mi se pare nici ca permite genul de imagine naiva „Coroana Ungara care a domnit in Transilvania de la 1000 la 1526”, cam aberant. A domnit poate de facto, intr-un inteles compatibil cu cel al evului mediu tarziu, dupa 1350 poate.

      Iar dupa 1450 a domnit acea scurta dar nespus de importanta dinastie a coroanei Ungare, numita a Corvinilor. Dinastie despre care mandria nationala a maghiarilor este poate pusa la incercare in manualele scolare romanesti, prin insistenta asupra romanitatii sale. Dar dinastie care asta a fost in mod incontestabil, o dinastie de regi maghiari romani, cum Anjou a fost o dinastie de regi maghiari francezi, cum au fost si regi maghiari Polonezi (sau si mai precis: Lituanieni). Si cum ma intreb daca se recunoaste in istoria ungara. Cam asta despre minimalizari de diversele parti.

  8. […] dintre ele au doar tangential legatura cu federalismul, e curios ca autorii au omis textul vadit federalist al unui fauritor al Marii Uniri si Romaniei Mari. Mai exact: scrisoarea [I, II] in care Alexandru […]

Leave a Reply