Feed on
Posts
Comments

Prinderea lui Nicolae Mavrocordat de către trupele austriece, gravură de epocă

Pățania în urma căreia primul domn fanariot al Țării Românești, Vodă Nicolae Mavrocordat, a căzut prins de cătanele imperiale, în 1716, și dus în arest la domiciliu în Transilvania, este una dintre cele mai hilare pagini de istorie românească, dacă o privești cu detașarea dată de distanța celor aproape 300 de ani trecuți de atunci.

Imaginea târgoveților bucureșteni fugind încolo și încoace prin fața Palatului Domnesc și răcnind că „nemții” (trupele habsburgice) intră în oraș, numai pentru a-l vedea pe Vodă plecat din orașul lor, arată cât de iubit era Domnul de locuitorii capitalei sale. Acest episod, cât și cel ulterior, în care bucureștenii se manifestă la fel, dar Nicolae Mavrocordat nu le mai dă crezare și cade prins este relatat savuros de Constantin Gane în volumul II al cărții sale „Trecute vieți de doamne și domnițe”:

„Rămași fără mamă, copiii lui Mavrocordat (…) avură la frageda lor vârstă fel de fel de peripeții. Împreună cu tatăl lor, fugiră, la 4 septembrie 1716, la Giurgiu, fiindcă bucureștenii, pentru a-și speria Voievodul, care nu le era drag, alergau prin fața Palatului Domnesc, strigând: «Nemții, au venit nemții». Alarma fiind mincinoasă, Vodă Nicolae se întoarse cu plozii lui la București, pentru ca la 10 săptămâni mai târziu, când în adevăr veniră nemții, Domnul, neîncrezător, să se lase prins de ei. Surprins în halat de casă, Vodă încremeni în fața pistoalelor întinse spre el și încercă să deruteze pe năvălitori, ascunzându-și identitatea. Zărind însă printre ei boieri români, care-l cunoșteau, se văzu nevoit să le înfrunte trădarea, răcnindu-le în față că «nu e prima dată când românii își pângăresc mâinile cu sângele Voievozilor lor». Unul dintre ei îl asigură «Măria Sa să nu aibă frică de viață, căci avem poruncă să-l ducem nevătămat în Transilvania»”.

Nicolae Mavrocordat

„Țeapa” luată de Nicolae Mavrocordat când a fugit la Giurgiu, cetate aflată sub control turcesc, este relatată și de un contemporan al celor petrecute, Anton Maria del Chiaro, secretar al defunctului Constantin Brâncoveanu, și încă trăitor în București la vremea aceea. În cartea sa „Revoluțiile Valahiei”, el nu pune însă fuga lui Vodă pe seama vicleniei bucureștenilor ci pe seama zvonisticii:

„O companie a unui regiment nemţesc trecu Oltul, sub comanda unui locotenent, şi ocupă fără rezistenţă Căinenii, sat de vamă şi de hotar, dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerată la Curtea lui Mavrocordat. Vineri, 4 Septembrie 1716, o oră înainte de apus de soare, lumea alerga pe uliţele Bucureştiului strigând: «nemţii, nemţii!». Domnitorul, înspăimântat, îşi făcu în grabă bagajele şi împreună cu ai săi încalecară şi o luară repede spre Giurgiu, cetate turcească aşezată pe malul Dunării”.

Dacă târgoveții au băgat spaima în Vodă anume ca acesta să plece din București, sau a fost vorba de o panică generală în oraș, e greu de spus. Prima ipoteză este plauzibilă, dat fiind că Nicolae Mavrocordat era un Domn urât de cam toată suflarea, din cauza birurilor impuse de miniștrii săi și a felului în care îi asuprea pe boieri. Iată o descrierea „la rece” a acelor vremi, făcută tot de Anton Maria del Chiaro, în aceeași carte:

„Miniştrii, pe de altă parte, impuneau pe boieri şi negustori la grele biruri, iar cine nu le vărsa la termenul hotărât era condamnat la închisoare şi bătaie. Un copil de 8 ani, fiu al lui Radu, fratele Principelui Ştefan Cantacuzino, fu smuls din braţele mamei sale, în mănăstirea Mihai Vodă unde era închisă, şi cu sabia în mână fu ameninţată cu uciderea copilului în faţa ei, dacă nu va plăti imediat cinci pungi, adecă 2.500 galbeni. Un membru al familiei Bălăceanu, supus torturii pentru neplata imediată a sumei impuse, s-a rugat lui D-zeu în gura mare «să vie odată nemţii, ca să scape nenorocita ţară de jugul aspru». Pentru aceste cuvinte, din ordinul lui Mavrocordat, i se taie capul, şi nu obţine altă graţie decât a se spovădui şi a fi înmormântat ca de moarte naturală. Mă aflam în camera Principelui când dase sentinţa de moarte şi discutând cu armaşul greceşte, îmi traduse în latineşte convorbirea, adăugându-mi că, cu toţii cei 6 ani trăitori în Valahia, nu cunosc încă firea lor ticăloasă. Am dat din umeri fără să răspund, dar mărturisesc ca nu-mi puteam explica cruzimea acestui prinţ erudit şi mare iubitor de talente şi mai cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizată şi le purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toată lauda, dacă n-ar fi dat administraţia ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani ai propriei lor ţări pe care o ruinară, punând patimile lor înaintea interesului şi liniştei publice, pe când ceilalţi dregători, cari nu erau valahi, presimţind parcă ce aşteaptă pe Domnitor şi pe ei înşişi, se întreceau în a strânge avere, chiar fără ştirea stăpânului lor”.

Teritoriile cucerite de austrieci în urma războiului din 1716-1718, terminat prin Pacea de la Passarowitz

Revenind la căderea lui Mavrocordat în mâinile trupelor habsburgice care au ocupat Bucureștiul – e vorba de 1.200 de sârbi aflați sub comanda maiorului bavarez Dettin -, acesta a fost escortat la Sibiu. Aici a stat în arest la domiciliu până spre sfârșitul războiului austriaco-turcesc din 1716-1718, soldat cu Pacea de la Passarowitz, prin care, printre altele, aproape jumătate din Țara Românească, adică Oltenia, trecea sub stăpânire habsburgică, până în 1739.

Detenția de la Sibiu nu a fost o caznă pentru Nicolae Mavrocordat. Domnul a fost pus sub supravegherea a trei santinele, una la ușa din stradă, alta la ușa casei și ultima la ușa camerei, el fiind găzduit într-o clădire din Piața Mare. Copiii săi putea să se plimbe liberi prin oraș, iar el lua câteodată masa în compania generalului Anton Steinville, comandantul militar al Transilvaniei.

Răstimpul petrecut în exilul transilvănean se pare că l-a schimbat pe Mavrocordat. În 1719, după încheierea războiului, el s-a întors pe tronul Țării Românești, atât cât mai rămăsese din ea, și a domnit până în 1730, când a murit, răpus de ciumă, la doar 50 de ani.

Această a doua domnie a sa în Muntenia este privită pozitiv de istoriografia românească, Mavrocordat fiind văzut ca un despot luminat, care a luat o serie de măsuri de refacere a țării după perioada de război, ciumă și foamete de dinainte. A avut o bibliotecă vastă și a ctitorit Mănăstirea Văcărești, unde a și fost înmormântat.

4 Responses to “Un fanariot în arest la Sibiu. Cum a fost păcălit Vodă Mavrocordat de bucureșteni”

  1. Vasile Andrei spune:

    Anton Maria del Chiaro, Revolutiile Valahiei http://www.cimec.ro/carte/delchiaro/index.html. Pentru cine vrea sa afle mai multe 🙂

  2. SeptemCastra spune:

    @Vasile Andrei: frumoasa treaba

  3. razvan pop spune:

    e ipoteza, dar cel mai probabil a fost gazduit intru-na din casele in care stateau administratorii habsburgi. Cel mai probabil casa Lutsch (unde azi este sediul FDGR, casa nu mai exista) sau casa in locul careia s-a construit Casa Filek (in aceeasi zona a Pietii Mari) si era resedinta guvernatorului. Mai degraba prima. Dar aceasta este doar o ipoteza, bazata pe informatii si deductii istorico – logice.

Leave a Reply