Feed on
Posts
Comments

Andrei Şaguna

Rezumat: Andrew Archibald Paton ia masa cu episcopul ortodox Andrei Șaguna și cu comitele sașilor, vizitează intrarea în defileul Oltului şi satul Cisnădie, de frumusețea căruia este impresionat, ajunge în orașul armenesc Dumbrăveni, trece prin Mediaș și se opreşte la Sighișoara, unde este cazat mizerabil, dar are parte de o atmosferă idilică de Crăciun.

Episcopul era înalt, corpolent și chipeș, între 50 și 60 de ani, cu barbă, îmbrăcat în satin negru. Este una dintre puținele persoane ale națiunii sale de pe cuprinsul Imperiului Austriac care are cunoștințe respectabile de literautură și maniere alese, și pledează energic ca națiunea sa să aibă o poziție politică în Transilvania în concordanță cu numărul său, uitând într-o oarecare măsură că cele ce trebuie să fie căutate [de naţiunea sa] sunt de fapt proprietatea și educația și că el însuși nu este un bun exemplu pentru ceea ce sunt de fapt daco-romanii – el este o excepție, nu o regulă. Trebuie admis că educația în rândul națiunii sale este foarte puțin răspândită, puținii proprietari din Banat fiind sau germanizați sau maghiarizați, în timp ce boierii înstăriți din București, capitala Valahiei, sau Iași sunt destul de franțuziți în maniere.

Sașii din Sibiu, care, bineînțeles, formează majoritatea covârșitoare a populației, o duc bine pecuniar, mulțumită hărniciei și chibzuinței, iar capitala este și reședința comitelui sau landgrafului, ales de către națiune în postul de conducător al Ținutului Sașilor, o persoană cu maniere alese, care se trage dintre cele mai vechi și mai onorabile familii. Dar, în vreme ce episcopul daco-roman, cu trăsăturile sale sudice și barba neagră și deasă, ar putea servi de model pentru bustul unui împărat roman, landgraful sașilor, într-o țară a tenurilor închise, și-a păstrat, în ochii săi albaștri și părul de culoare gălbuie, trăsăturile națiunilor care între Elba și Rin au rezistat cu încăpățânare dominației romane, și încă în munții Daciei păstrează aceste caracteristici ale neamului lor.

Deși populația orașului Sibiul nu trece de 20.000, aici există un mare număr de oameni educați, iar la Casino se găsesc ziare germane și franceze


În timpul șederii mele la Sibiu, am făcut o vizită și acestei remarcabile trecători, care este cheia Valahiei. Era într-o dimineață senină și înghețată, geroasă, când am străbătut șesul Sibiului, pământul fiind acoperit cu zăpadă. Strigătul „Lupu, lupu!” venit dinspre niște căruțași valahi ne-a făcut să ne uităm spre un câmp mai îndepărtat, unde un lup cutreiera după pradă. La vederea acestuia, câinele pontator al agreabilului și educatului meu însoțitor, baronul Reyhetzer, s-a băgat sub trăsură cu părul zbârlit de spaimă.

Turnu Roşu, gravură din 1856

Când am ajuns în chei, am văzut de la distanță Oltul curgând limpede și purtând cu el bucăți de gheață și zăpadă, în drum spre Imperiul Otoman. Partea estică a defileului se ridică abrupt din râu, așa că aici nu a fost tăiat niciun drum, iar actualul drum merge pe partea dreaptă a cheilor, în multe locuri fiind așa de îngust încât abia poate fi urmat.

În curând s-au putut vedea fortificațiile, apărând trecătoarea de un atac al părții valahe, și un turn roșu (Turnu Roşu), datând din Evul Mediu, ieșea în evidență pe fondul lucrărilor moderne, de un alb spălat de ape, și al munților acoperiți de zăpadă.

Urcând spre castel și privind prin ambrazurile fortificației am văzut că acel drum strâmt este acoperit complet de artilerie și că nicio forță nu ar putea intra pe aici în Transilvania, în timp ce doar infanteria sau cavaleria ușoară ar putea străbate înălțimile de deasupra. Singurii soldați pe care i-am văzut erau trupele de frontieră, o santinelă fiind încotoșmănată cu o căciulă de lână și o mantie mițoasă, ca Robinson Crusoe.

În călătoria mea pe Târnava, afluent al Mureșului, am ajuns într-un oraș numit Elizabethenstadt (actualul Dumbrăveni – n.r.), foarte îngrijit construit și având o biserică impresionantă, aproape ca o catedrală, locuit aproape pe de-a întregul de armeni. Mulți dintre ei și-au dezvoltat frumoase afaceri făcând comerț între Constantinopol și Viena, context în care introducerea navigației cu abur pe Dunăre, ce a determinat o revoluție (în comerț – n.r.), a fost resimițită negativ și i-a determinat pe unii dintre ei să emigreze la Pesta sau altundeva. Nu este astfel surprinzător că, existând certitudinea construirii unei căi ferate până la Sibiu, ei așteaptă cu nerăbdare ca aceasta să fie prelungită până în câmpiile Valahiei, care ar putea fi numită Lombardia Europei de Est, din punct de vedere al capacității sale de producție, dar a cărei populație este insignifiantă, fiind puţin mai mult de două milioane de locuitori într-un principat care ar putea hrăni zece milioane.

Ţăran sas, ilustraţie din cartea „Ţara de dincolo de păduri: fapte, cifre şi fantezii din Transilvania” (1888)

La întoarcere am trecut prin Cisnădie, un sat îmbrățișat de Carpați, între Turnu Roșu și Pasul Vulcan, unde vechile tradiții și obiceiuri săsești sunt păstrate într-o mai mare măsură în starea lor primitivă, decât în oricare altă parte din Transilvania, și care poate fi considerat că se află în aceeși relație cu Sibiul și Brașovul ca și satul Brock, din Olanda de Nord, în raport cu Amsterdam și Rotterdam.

Aici, la fel de izolați de lumea din afară şi de spiritul secolului al XIX-lea, sașii vegetează într-un stil de viață patriarhal, care le-ar da apă la moară celor care fac apel la „înțelepciunea strămoșilor noștri”.

Locul este cât se poate de pitoresc, nu într-un defileu sălbatic, sumbru și stâncos, ca Turnu Roșu, ci într-o vale plăcută la poalele unor dealuri blânde, acoperite de zăpadă albă, pe care se amestecă pădurici de stejar, acum desfrunzite. Dar, pe măsură ce ochiul se ridică de la o înălțime la alta, până acolo unde vârfurile scânteietoare ajung să se profileze în azurul adânc al acestui climat senin și încântător, nu e nevoie decât de un efort banal de imaginație pentru a îmbrăca peisajul cu nuanțele și harnașamentele verii. Mă îndoiesc, atât din ceea ce am văzut cât și din ceea ce am auzit, că există în Transilvania un loc mai plăcut.

Prima zi [a călătoriei] a fost până la Mediaș, care nu este departe pe hartă, dar a fost nevoie de patru cai dârji, de la ora șase dimineața până seara, ca să ajung, din cauza dezghețului și înghețului care au avut loc. Drumul trece prin ținuturile sașilor, și tot la o oră sau două am ajuns în acele sate de modă veche, unde au rămas semne evidente că au fost intens disputate de ambele tabere (în timpul războiului civil – n.r.). Majoritatea sunt construite pe coline și își păstrează zidurile originale, turnurile și bisericile fortificate, la fel ca în Evul Mediu, iar o casă nou construită este o raritate deoarece, date fiind măsurile de precauție și teama de a nu avea mai multe progenituri decât pot susţine pământul și avutul, populația a rămas aceeași. Ținutul săsesc este astfel într-un contrast complet cu orașele Ungariei, unde un flux proaspăt de meșteșugari germani a fost cauza care a determinat construirea unui mare număr de străzi după tipicul celor din partea germană a monarhiei.

Vedere generală a Sighişoarei


Sighișoara, unde am ajuns acum, este cel mai pitoresc loc din Transilvania. Orașul de sus ocupă vârful unui deal și ai putea crede că este un colț din Nurnberg adus până în Carpați. În el se intră printr-o barbacană, un turn înalt, pătrat și neobişnuit, cu poartă culisantă din grinzi masive de lemn, cu vârfurile îmbrăcate în fier, gata să străpungă pe oricine.

Hanul a fost foarte rău și făcut și mai inconfortabil de un batalion de infanterie aflat în trecere prin oraș, așa încât am primit o cameră de câțiva metri pătrați. Cât despre a fi servit la mine în cameră, acest lucru nici nu a încăput în discuție. Cârciuma hanului era plină de soldați la masă și de fiecare dată când am cerut lemne pentru focul din cameră a trebuit să îi dau servitorului un mic cadou.

Sighișoara aflându-se în partea muntoasă (sic!) a Transilvaniei, și fiind Crăciunul, frigul era foarte pătrunzător, de -16 grade Reaumur (-20 de grade Celsius – n.r.) (…) Dar orașul în sine avea o înfățișare veselă, nordică, nu mult diferită de scena de iarnă din „Profetul”, unde toți erau acoperiți cu blănuri. Aerul era perfect senin, iar gerul nici nu pica rău, cu un cer de azur și un soare de aur, în timp ce săniile alunecau ușor, fără zgomot de roți, doar pe capetele cailor clinchetind clopoțeii prinși de frâiele viu colorate. Iar noaptea, fiind Ajunul de Crăciun, oamenii s-au mascat și s-au maimuțărit, au petrecut și au chicotit, iar un om îmbrăcat în urs și ursarul său au stârnit hohote de râs.

Leave a Reply