Feed on
Posts
Comments

Stradă din Maros-Vásárhely (Târgu-Mureş)

Rezumat: Călătorul vizitează cele mai importante oraşe ale Ţinutului Secuiesc – Odorhei şi Târgu-Mureş. Este dezamăgit de felul în care arată primul şi de apucătuile prea puţin occidentale ale locuitorilor săi, şi se arată uimit de mizeria de pe străzi. În schimb, biblioteca Teleki din Târgu-Mureş şi oraşul, în general, îi lasă o impresie bună. Gazdele sale aici sunt membrii familiei Toldalagi, ale căror obiceiuri le descrie în amănunt.

Curajos și voinic, secuiul este locuitorul regiunii muntoase care se apropie de gurile Dunării (!- n.r.) și de unde izvorăsc ape curgătoare ce udă o mare parte din principatul Moldovei. Și cum Odorhei și Târgu-Mureș sunt orașe de care mulți cititori nu au auzit, sper ca ei să nu creadă că îmi pierd timpul prin locuri puțin importante, atunci când arunc o privire la garnizoana permanentă a marilor bastioane de pădure și prăpăstie care se înalță în părțile Imperiului Otoman, acolo unde acesta se învecinează cu Rusia de sud.

Auzisem numeroase zvonuri despre tâlhari și alte pericole, pe când eram în Sibiu, și am fost sfătuit să nu ma duc în Secuime, dar nu am avut parte de niciun incident cu iz de aventură cât timp am străbătut zona, și, după război, impresia generală este cea a unei liniști somnolente.Odorheiul, vechea capitală a secuilor, este înconjurat de dealuri și are 8.000 de locuitori. Majoritatea caselor sunt construite din lemn și au acoperișul tot din lemn, și, cu excepția bisericii, a colegiului calvinist și a unei jumătăți de duzină de alte clădiri, [Odorheiul] arată ca un oraș turcesc.


Cât am fost acolo, se ținea târgul și străzile era pline de secui, bărbați și femei, care sunt cu siguranță, un neam arătos, femeile fiind frumoase iar bărbații, bine clădiți. Aproape toți erau îmbrăcați în haine țesute și croite în casă. Țesături din stofă gri de proastă calitate erau îngrămădite pe tarabe și transportate pe micii cai transilvăneni, și se simte o mare lipsă de coloniale și alte produse care denotă civilizația.

Secui, ilustraţie din cartea „Ţara de dincolo de păduri: fapte, cifre şi fantezii din Transilvania” (1888)

Pentru că secuiul se îmbracă în țesături greoaie de lână și în piele de oaie iar sasul în stofă de casă și, în loc de cafea și zahăr, consumă mari cantități de slănină și țuică. În piața principală se găsește colegiul calvinist, care mi-a fost arătat de un profesor de matematică și filosofie, un bărbat foarte educat, care a studiat la Berlin. Aici, există o curte interioară având în centru un monument al fondatorului, dar cursuri nu s-au mai ținut de ceva vreme, războiul desființând colegiul, iar majoritatea studenților și profesorilor înrolându-se în armata lui Bem. Materiile predate sunt Teologia, Matematica, Fizica și Dreptul. Examinând biblioteca am găsit foarte puține cărți maghiare, majoritatea lucrărilor fiind în germană sau latină, din secolul al XVII-lea. Toate ferestrele și sobele  au fost făcute țăndări [în timpul războiului] de acele miliții daco-romane barbare.

Biserica catolică este situată pe vârful dealului pe care a fost construit Odorheiul și este așa o mostră de bun gust, încât m-a surprins să găsesc așa ceva în Secuime, și m-a făcut să mă întreb dacă doar dintr-un accident au luat naștere acele proporții plăcute sau dacă vreun Wren ori Perrault, construind o biserică catolică la celălalt capăt al Transilvaniei, în ultima parte a secolului al XVIII-lea, nu s-a întors în timp pentru a căuta formele mai simple ale epocilor anterioare. În Odorhei cu siguranță este o minune, deoarece bisericile moderne ale orășelelor ungurești sunt cele mai selecte modele ale celui mai greu de imaginat prost-gust.
Tot restul Odorheiului era de o mizerie dusă la extrem, iar soarele topind pe jumătate zăpada, laolaltă cu aglomerația târgului, făcuse ca străzile să mustească de noroi, până la gleznă, împotriva căruia luaseră măsuri chiar și reprezentantele sexului frumos, până într-acolo încât chiar și o tânără fată, cu trăsături delicate și ten deschis, a fost văzută târându-şi încolo și încoace picioarele încălțate în cizme enorme, cu pingele groase, care îi veneau până la genunchi.

Biblioteca Teleki, interior ©7C

Nu există clasă se mijloc în Odorhei. Orașul nu are Casino unde să se găsească ziare sau o clasă socială care să fie educată (…) Secuiul este un țăran-soldat, persoanele educate sunt rare excepții, singurul loc unde există ceva asemănător unei clase de mijloc fiind Târgu-Mureșul, care de o lungă perioadă este considerat capitala Secuimii, dar în trecut Odorheiul a avut această întâietate.

Târgu-Mureş este, în prezent, principalul oraş al secuilor educaţi şi înstăriţi şi este cu mult peste Odorhei, care este vechea capitală a secuilor şi a fost, până în 1790, scaunul ce avea întâietate asupra celorlalte şi care are de asemenea avantajul unei poziţii mai centrale în Ţinutul Secuiesc. Dar Târgu-Mureş este capitala reală a secuilor, un oraş cu 20.000 de locuitori, cu o piaţă centrală largă, în mijlocul căreia se află o frumoasă fântână ornamentală şi pe laturile căreia se ridică multe case moderne de bună calitate, ca în oraşele maghiare ale Ungariei, stând obraz în obraz cu vechile case de lemn cu înfăţişare turcească (…)
Principala atracţie a locului este biblioteca, întemeiată şi înzestrată de contele Samuel Teleki, pe care angajatul mi-a estimat-o la 100.000 de volume, dar nu cred, după cum arată, să aibă mai mult de o treime din acest număr. Arhitectura internă este neobişnuit de luminoasă şi elegantă, cu un rând dublu de arce bombate şi decorată simetric cu busturi şi picturi, cel mai important fiind un portret al principelui Bethlen Gabor, într-un costum identic cu cele ale demnitarilor turci din acea perioadă. Dar nu am putut să îmi reţin un zâmbet când am văzut o copie din seria cunoscutelor portrete ale Cavalerului Olandez, de Rembrandt, inscripţionat cu litere de o şchioapă: „Attila”. Dar acesta este un detaliu neînsemnat, iar instituţia este un monument nobil şi patriotic al gustului şi generozităţii fondatorului său.

În Târgu-Mureş am întâlnit o societate foarte plăcută, compusă din câteva familii de aristocraţi proprietari de pământ şi din profesorii colegiului de aici, iar contele Toldalagi şi familia sa au făcut onorurile de gazde în cel mai încântător mod (…)

Palatul Toldalagi din Târgu-Mureş, reşedinţa gazdelor lui A. A. Paton/ Foto: cultura.inmures.ro

Obiceiurile de casă ale unei astfel de familii pot fi descrise după cum urmează. De dimineaţă – în picioare mai devreme decât se obişnuieşte în marile oraşe. Cafeaua se serveşte pe la ora opt iar apoi moşierul îşi petrece toată dimineaţă cu afacerile legate de bunul mers al proprietăţilor. Ora două este ora mesei de prânz şi, după o cafea şi câteva pipe, o trăsută soseşte la poartă, purtându-şi stăpânii în plimbare până la apus. La opt seara, cei ai casei se întâlnesc din nou. O parte a mesei este acoperită cu mâncare gătită şi vinuri iar cealaltă cu ceai şi toate cele ce ţin de servirea acestuia, aşa încât oaspetele poate să aleagă. După scurt timp, domnilor le sunt oferite ţigări de foi şi punch, lucru care nu le face pe doamne să părăsească încăperea, ci ele rămân să croşeteze, să vorbească şi să mai cânte din când în când la pianoforte.

Leave a Reply