Feed on
Posts
Comments

Dealurile din zona Viscri, văzute din donjonul bisericii fortificate

Cineva mai inspirat ca mine scria că peisajul din preajma satului Viscri nu este cu nimic mai prejos decât cel din sudul Franţei. Nu am fost în Provence, dar pot spune că, într-o zi senină de vară, zona Viscri poate fi comparată în frumuseţe cu Toscana, chiar dacă este un alt tip de privelişte, mai sălbatică. Dealurile nu au fost rânduite de mâna omului, ierburile cresc încă libere, oile sunt mânate de ciobani ancestrali. Asfaltul – oricum foarte prost, deși turnat de numai câțiva ani – se termină unde începe satul şi bine face că nu merge mai departe. Câteodată binefacerile civilizaţiei fac mai mult rău decât bine, iar o panglică de bitum prin Viscri ar fi fost ca o directivă europeană inserată într-o proză de Fănuş Neagu.

Viscri mi s-a părut arhetipul spaţiului rural vest-european, păstrat nealterat, aşa cum nu se mai păstrează în vestul Europei. Uliţele îngrijite – unele dintre ele pietruite – se unesc într-o „piaţă“ alungită, înverzită de-a lungul unui pârâu, casele înlănţuite se ţin departe de drumul mare, iar biserica fortificată domină localitatea de pe o înălţime. Ţiganii şi alţi nevoiaşi din Viscri nu sar asupra turiştilor, nu cerşesc şi nu-şi arată eventualele diformităţi. Au fost învăţaţi să tricoteze căciuli şi şosete de lână, pe care le expun spre vânzare – la prețuri exorbitante, de altfel –  în faţa caselor.

Localnicele tricotează șosete și căciuli

Strada care duce spre biserică

Strada care duce spre biserică

„Piața” centrală

Casa cumpărată de prinţul Charles este situată în imediata apropiere a bisericii fortificate, sit UNESCO. Nu iese cu nimic în evidenţă faţă de alte zeci de case care poartă pătrăţelul de tablă pe care scrie că au fost renovate de Fundaţia Mihai Eminescu, aflată sub patronajul prinţului. Ceva mai jos de ea se află un spaţiu de cazare, Viscri 44, cu un mic magazin de artizanat şi produse locale. Mierea de rapiţă pe care am cumpărat-o de aici a fost o adevărată revelaţie, şi numai prin prisma faptului că nu ştiam până atunci că există miere de rapiţă. Stând pe o bancă lungă, în faţa unei mese ţărăneşti fruste am cerut un Pepsi, dar gazda mi-a spus politicos şi cu un zâmbet pe buze că nu are aşa ceva şi în schimb mi-a oferit un sirop de soc, producţie proprie. Până l-am terminat de băut am împărţit soarele din curte cu două turiste din Germania, zdravene şi blonde, care jucau cărţi cu un aer plictisit.

În faţa bisericii, două săsoaice bătrâne se îndreptau agale spre sat, sporovăind între ele în dialect. Conform ultimului recensământ, Buneştiul, comuna căreia îi este arondat şi satul Viscri, mai numără aproape 100 de germani. De la ultimul recensământ au trecut însă nouă ani, iar realitatea demografică din sat s-a schimbat. „15 saşi, 70 de români şi 300 de ţigani. Atâţia mai suntem”, spune cu un oftat frau Lumsaimen, săsoaica în vârstă care întâmpină turiştii la intrarea în biserică.

Pe cale de dispariție, sașii din Viscri au prins însă rădăcini în folclorul localnicilor romi. „Am furat eu rachiul sasului pe o gaura numai atâtica”, și-a lăudat în gura mare dibăcia degetelor un tânăr pe care l-am luat la ocazie. Când am ajuns în mijlocul satului, mi-a zis să îl las acolo, și să nu îl duc cumva în partea de sus a satului, spre care mă îndreptam, deoarece nu are ce căuta „pe la ăia de acolo”, el fiind din josul satului. De unde am dedus că orgoliile locale sunt mari, indiferent cât e satul de mic.

Intrarea se face printr-un turn-poartă

Biserica mi s-a părut cea mai frumoasă dintre cele incluse în patrimoniul UNESCO. Ridicată pe un spaţiu relativ mic, pe un deal ce domină satul, nu este nici impozantă cum sunt cele de la Biertan sau Valea Viilor și nici solidă ca Prejmerul. Nu are nici curtea încântătoare a Câlnicului și nici frescele de la Dârjiu, dar are proporţiile cele mai armonioase, iar cele cinci turnuri și bastioane patrulatere care o înconjoară par că se îmbină ca o coroană în jurul ei. Un al șaselea turn, donjonul, lipit de nava bisericii, întregește fortificația. De la înălțimea ultimului nivel al acestui turn se poate vedea cel mai bine peisajul din jur și se poate observa ca în palmă morfologia satului, tipică pentru coloniștii germani – parcele lungi și înguste de teren, în spatele caselor aliniate perpendicular pe stradă.

Planul ansamblului

Reprezentare 3D a bisericii fortificate

Bastionul sudic adăpostește un modest muzeu etnografic, a cărui piesă de rezistență este o bucată de slănină atârnată cu un cârlig de o bârnă de sub tavanul de lemn – un memento al vremurilor când sașii își țineau slănina în turnurile bisericilor fortificate, de unde își tăiau, duminica, atâta câtă aveau nevoie pentru săptămâna care urma.

Istoria la Viscri începe în secolul al XII-lea, când aici au fost așezați secui. Ei au ridicat o primă biserică, din piatră de calcar, alb-verzuie, care a și dat numele locului, menționat însă documentar mult mai târziu, în 1400, sub forma sa latină  – Alba Ecclesia, Biserica Albă, în germana veche Vyskirch, în dialectul săsesc Weiskirich, în germana standard Deutschweisskirch, în maghiară Szászfehéregyháza. Denumirea românească este o adaptare a celei germane.

Secuii care au construit prima biserică au fost strămutați după mai puțin de 100 de ani de la așezare, locul lor fiind luat de sași, pomeniți de izvoarele istorice inițial sub denumirea „flandrenses”.

Satul a urmat apoi evoluția clasică a așezărilor rurale săsești: condus inițial de o familie de greavi – urmași ai locatorului care a negociat și organizat procesul de colonizare – s-a emancipat de sub stăpânirea acesteia în secolul al XV-lea, devenind o comunitate liberă din scaunul săsesc Rupea (Reps). Acest statut a rămas neschimbat până la reforma administrativă care a survenit formării Austro-Ungariei, în 1867. Atunci Viscri a fost arondat districtului Rupea din comitatul Târnava Mare. După unirea Transilvaniei cu România, satul a făcut parte din județul Târnava Mare, până la desființarea acestuia. Din 1968 este parte a județului Brașov.

Viscri, într-un tablou de Eduard Morres

Viscri, pe harta iosefină a Transilvaniei, în stânga se poate observa „cartierul” românesc

În Evul Mediu, Viscri a avut o populație de circa 300 de persoane, fiind menționate 48 de gospodării în documentele din perioada 1480-1540. Prima schimbare majoră în arhitectura social-culturală a locului a intervenit în secolul al XVIII-lea, când la marginea satului s-a așezat un grup de ciobani români, care au ajuns în secolul următor să formeze o treime din populație. Transformarea radicală a localității a avut loc, însă, doar cu două decenii în urmă, când majoritatea sașilor au emigrat, lăsând locul unei majorități de romi.

Popularitatea satului a început să crească după 1912, an în care artistul plastic sas Eduard Morres a locuit aici și a realizat o serie de picturi inspirate de peisajul idilic al localității. Consacrarea satului ca destinație turistică majoră nu a avut loc însă decât aproape 100 de ani mai târziu, când biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, iar Prințul Charles a cumpărat în Viscri o casă.

Corul supraînălțat și fortificat

Turn ridicat în secolul XVIII

Interiorul bisericii

Curtea interioară

Curtea interioară

Biserica fortificată a fost, la început, una de factură romanică, construită de secuii instalați inițial aici, în secolul al XII-lea. În secolul al XV-lea, după emanciparea satului de sub stăpânirea greavilor, biserica este fortificată: sala este prelungită înspre vest, făcând astfel legătura cu turnul-donjon, corul este supraînălțat și fortificat și se construiește un nou zid, cu două bastioane, în sud și est. Donjonul a fost folosit inițial ca turn locuință, fiind construit cândva în secolul al XIII-lea, ca refugiu pentru familia de greavi.

Interiorul bisericii, altă perspectivă

Panouri pictate în stil baroc

Procesul de fortificare a fost finalizat, în prima sa fază, la începutul secolului al XVI-lea, dar turnurile din nord și vest au fost ridicate abia în 1630 și, respectiv, 1648-1649. În 1717, biserica a beneficiat de reparații, dar după intrarea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, fortificațiile au fost parțial demolate. De exemplu, culoarul de apărare din interiorul zidului a fost transformat în spațiu de depozitare, unde se țineau lăzile de grâne. De asemenea, bolta masivă a corului a fost înlocuită, în 1870, cu un tavan neted. Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bastionul sudic (cel care acum e muzeu) devine grădiniță, iar cel estic, școală. S-au păstrat însă drumurile de strajă ale turnurilor și bastioanelor, precum și orificiile de tragere din ziduri.

Lăcașul de cult este, în interior, lipsit de somptuozitate, dar sunt interesante panourile pictate în stil baroc, și tribuna de la etaj, păstrată în forma sa originală, din secolul al XVIII-lea.

Ghidul Verde Michelin România a acordat bisericii din Viscri două stele. „Grație izolării sale, acest sat foarte frumos și-a păstrat autenticitatea intactă. Cu siguranță că vă va fermeca, așa cum i s-a întâmplat prințului Charles, care a cumpărat aici o casă”, menționează celebrul ghid.

La plecare, am ascultat sfatul unui fotograf american stabilit în Germania, pe care l-am cunoscut într-o vizită pe la cetățile dacice: „Întoarce-te din când în când și vezi ce ai în spate. S-ar putea să fie o imagine cu totul deosebită, pe care o ratezi dacă nu întorci capul”. Și așa a fost.

Biserica din Viscri, văzută de pe drumul de întoarcere

Credite: Reprezentarea 3D – Editura monuMenta, planul bisericii și pictura de Eduard Morres – Verlag Schnel&Steinberg, reproduse în baza principiului de utilizare cinstită (fair use). Harta iosefină – prelucrare proprie după sursă publică. Restul ilustrațiilor ©SeptemCastra

Leave a Reply