Feed on
Posts
Comments

Christoph, şeful casei Fugger în timpul misiunii lui Dernschwam în Transilvania

Hans Dernschwam, patrician de origine germană născut în Boemia, a lăsat posterităţii o foarte valoroasă descriere a felului în care era exploatată sarea din Transilvania în perioada medievală. Sarea, adevărata valută forte a Ardealului, aproape la fel de importantă în Evul Mediu ca şi aurul din Apuseni, a fost exploatată intens la Turda, Dej, Sic, Cojocna, Ocna Sibiului etc. Transportul ei se făcea cu carele şi apoi cu plutele, pe Mureş şi Someş către Tisa, de unde era valorificată mai departe.

Exploatarea sării era un drept regal, profitul din această activitate constituind o importantă sursă de venit pentru coroana Ungariei. Instituţiile care supervizau exploatarea sării se numeau cămări, fiind conduse de comiţi şi vicecomiţi. În anumite cazuri, regii concedau exploaterea unora dintre mine reginelor sau altor persoane influente. Aşa s-a întâmplat şi în 1526, când exploatarea minelor de sare a fost cedată celebrei case de bancheri şi antreprenori Fugger, care le-a administrat timp de doar zece luni, din cauza răboiului dintre pretendenţii la coroana Ungariei, Ferdinand de Habsburg,  susţinut de casa Fugger, şi Ioan Zapolya.

Hans Dernschwam a fost printre cei trimişi să inspecteze modul în care se lucra în minele de sare din Transilvania, pentru a putea apoi eficientiza activitatea lor. Raportul acestuia din august 1528 către reprezentantul Fuggerilor de la Buda este una din cele mai preţioase surse pentru cunoaşterea condiţiilor de muncă din ocnele medievale. În fragmentele reproduse în continuare este vorba despre activitatea de la minele de sare din Turda şi chiar despre o grevă a tăietorilor de sare.

Reconstituire a tehnicilor medievale de exploatare a sării © Planetware

„De asemenea, la Turda se află una dintre cele mai bune ocne de la care se poate exploata sare  din Transilvania; are sare bună, tare, albă. Tot acolo sunt acum două mine, care sunt în lucru, sunt aşezate foarte aproape una de alta, la vreo 30 de paşi, şi fiecare ocnă are trei puţuri de mină dispuse în triunghi şi o depărtare unul de altul de un stânjen, aflându-se pe o colină mică (…). Mina mai mare şi mai spaţioasă are aproximativ mai bine de 70 de stânjeni adâncime iar mina mai mică are cam 30 de stânjeni. Mina mai mare are un vârtej acoperit cu doi cai cu care se aduce zilnic la suprafaţă sarea pe care o taie tăietorii, de asemenea şi mărunţişul, adică aşchiile care sar la cioplire, precum şi apa. În celălalt puţ de mină tăietorii coboară pe nişte scări. În cel de-al treilea este coborât cu ajutorul unui vârtej manual un cazan mare de aramă în care este foc: aceasta din cauza duhorii. Aceste mine şi vârtejuri sunt toate fără schelărie şi fără acoperiş. Lucrătorii zilieri trebuie de aceea să lucreze cu toţii în ploaie. (…)

Există două feluri de tăietori, localnici şi veniţi din altă parte. Cei localnici sunt «tăietori de postav». Acestora când sunt primiţi la lucru trbuie să li se dea nouă coţi de postav «Trautner» sau de alt fel pentru haine şi care li se dă gratuit ca o confirmare [a contractului] de muncă pe un an. Aceştia nu mai au voie după aceasta să umble după alte munci, şi sunt obligaţi prin acest postav, şi trebuie să rămână la această muncă, şi tot anul să coboare zilnic în mină. Dacă ei nu intră sunt mânaţi cu forţa. Câţi ar putea fi la număr, nu pot să vă raportez; anul trecut au fost vreo 70.

Tăietorii străini nu au vreo obligaţie, ci vin şi pleacă, se duc sau nu se duc în mine aşa cum vor ei, taie atâta sare câtă vor, în fiecare zi li se încheie slujba; ei nu pot fi reţinuţi, sunt ba mai mulţi, ba mai puţini. Dacă unul din ei într-o zi ar avea de lucru ca zilier în altă parte, nu se duce în ocnă. Aceasta este ordinea care domneşte la ocnă.

Planul salinei în 1780, după Johann Fichtel

Apoi ei sunt ţinuţi în asemenea condiţii, încât niciunul nu face ceva bun. Este un norod îndărătnic, rău, sărac cu desăvârşire, [atât] localnicii, [cât] şi cei veniţi din altă parte. De prea mare sărăcie, ei nu au putut să se căsătorească. Prin urmare sunt săraci. Se adună câţiva dintre ei şi taie pe zi până la 100 [de bolovani] de sare, şi îndată trebuie să li se plătească 20 de dinari şi într-o clipă i-au şi băut. Niciunul nu aşteaptă plata la săptămână. Au fost prea mult obişnuiţi cu aceasta.

Ei au între ei un conducător. Pe acesta îl numesc jude. Toate treburile ce-i privesc trebuie să le rezolve el şi să vorbească pentru ei, şi ceea ce i se ordonă de la conducere în privinţa muncii trebuie să transmită el celorlalţi tăietori şi să se îngrijească de îndeplinire. Are leafa anuală de 12 florini de la cămară şi nu are voie să vină singur la comiţii cămărilor.

Mai au pe unul dintre ei, meşterul minei. Acesta s-ar pricepe la minerit şi lucrează ca şi ceilalţi tăietori. Dacă e nevoie de ceva reparaţie în puţurile din mină, ei le fac de mântuială şi pentru înlocuirea unui stâlp de lemn din puţ li se dau 25 de dinari. În toată ocna nu se ţine un tâmplar. Dacă un lucru se deteriorează, se face unul nou, aşa cum se găseşte de cuviinţă în acel moment.

Tăietorii trebuie să lucreze toţi cu uneltele lor proprii, doar un fierar e ţinut pentru ei pe cheltuiala cămării; acestuia i se plăteşte pe săptămână 50 de dinari; el oţeleşte uneltele de fier, iar cămara dă oţelul trebuitor.

Cămara este datoare să dea seul trebuitor tăietorilor (pentru a lumina mina – n.r.) şi când aceştia coboară în ocnă, i se dă fiecăruia o bucată de seu cam cât un pumn, fără de care nu ar vrea niciunul să rămână înăuntru. Pentru aceasta cămara ţine un argat pentru seu, numit aşa pe ungureşte; i se dau 12 florini pe an ca leafă. (…) Li se plăteşte ca întotdeauna 20 de dinari preţul pentru tăierea unei sute de bolovani. Din această [sare] ei lasă deoparte un Capplan; aşa numesc ei ce numim noi «Frauen Saltz». Este mai mare ca bucăţile celelalte.

Comiţii cămărilor, după cum sunt informat, şi-l păstrau odinioară pentru ei. Acest abuz trebuie de asemenea curmat, şi trebuie ca [sarea aceasta] să-i revină regelui. Vara se împrăştie aproape toţi tăietorii de sare veniţi din altă parte, mai ales când încep muncile câmpului, recolta, cositul fânului şi strângerea lui. Dacă vine câte un tăietor, taie până la 25 sau 50 de bolovani de sare, trebuie să i se plătească pe loc, apoi iar îşi vede de drum. Iarna ei sunt nevoiţi să rămână.

Mină de sare în secolul XIX

Această dezordine vine din faptul că ei nu au pe nimeni mai mare peste ei de la care să ceară de lucru. De aceea ei cred că totul depinde de ei şi de cum socot ei, ca şi când ocna ar fi a lor. De aceea ei văd bine că aici trebuie să se facă aproape totul cum vor ei. Astfel şi comiţii cămărilor folosesc forţa faţă de ei şi îi mână cu sila la lucru şi, când nu le place ceva, nu munceşte niciunul, printr-o oprelişte reciprocă, aşa cum s-a întâmplat în ziua de 11 a lunii acesteia, când nu s-au dus niciunul la lucru. Şi nu ar fi cu totul nici măcar o sută. (…) Adesea câte unul nu a stat nici măcar două ore în ocnă, tăind abia 10 bolovani, şi a luat cu el un bolovan din mină pentru dânsul. Această practică nu s-a ivit de multă vreme, ci doar de vreo şase ani încoace. Balas Csany, care a administrat cămările în numele domnului Turzó, le-a socotit la început un ajutor şi din care ieşit apoi o obişnuinţă rea. (…)

Şi în timpul tulburărilor a fost aici un secretar care nu a sărăcit din cauza slujbei. El le-a acordat tăietorilor acest bolovan pe care l-a interzis acum domnul Marc. De aceea s-au indignat. (…) Se spune că în alte locuri nu s-ar obişnui aşa ceva; la Ocna Sibiului, pe nemţeşte Saltzburg, se dă săptămânal fiecăruia mărunţiş cât să umple o pălărie. Aşa cum este actualmente [tăiată] sarea, vreo patru şi jumătate, cinci până la şase bolovani cântăresc cam un chintal (echivalent la vremea respectivă cu 50 kg – n.r.).

(…) Mai înainte s-au tăiat două feluri de bolovani de sare; sare de luntre şi sare de căruţe. Sarea de luntre era mai mică. Li s-a plătit pentru tăierea acesteia 10 dinari la suta de bolovani, iar pentru tăierea celei de căruţă 20 de dinari, pe motivul că era atât de mare. Fiecărui tăietor i se dă pe săptămână 1 pfening pentru baie. (…)

Fiecare tăietor de sare trebuie să taie la fiecare sută de blovani încă opt bucăţi pe deasupra, în total deci 108 bolovani, care se socotesc însă numai drept o sută. Acesta este deci un obicei. Pe deasupra ei trebuie să mai adauge la aceşti 108 bolovani de sare încă 10. Acest [obicei] se numeşte pe ungureşte «Wesch Mascht», pe nemţeşte «Aruncă alta în locul ei». Nu s-a instaurat de mult, sub comitele cămărilor Paul Tomori şi în vremea subalternilor săi. În total 118 bolovani de sare, care sunt socotiţi sărmanului om doar ca o sută de bolovani şi pentru care i se plătesc 20 de dinari. (…)

În ziua de azi Salina Turda are un look SF ©Adevărul

Pe deasupra ei au mai cerut de la mine un butoi cu vin, şi doi florini ca fiind dreptul lor atunci când e instalat un nou comite al cămărilor. La aceasta eu le-am răspuns blând că domnul Marc va fi noul lor comite al cămărilor, şi deci să amâne discuţia până la sosirea lui, şi li se vor da doi florini ca bani de ajutor tot după admiterea domnului Marc. Cu aceasta ei s-au lăsat înduplecaţi şi când au venit în ziua de 10 ale zisei luni la adjunctul meu pentru vin şi pentru banii de ajutor, acesta i-a trimis să se plimbe pe ungureşte, aşa încât în ziua de 11 ale acestei luni, când eu credeam că ei lucrează, nu s-a înfăţişat niciunul, nici măcar zilierii.”

Leave a Reply